Tărâmurile unui hoţ de decembrie

Un mod plăcut şi stilat de a parfuma interiorul…

„A fost odată ca niciodată” o zi de primăvară liniştită ca o bibliotecă şi parfumată în arome Stupore della Neve, de la Bottega Verde. Pe înserat, ne-am strecurat, fiecare, în păturile noastre pufoase, sperând să visăm ceva frumos, după ce spuma moale şi învăluitoare a gelului de duş ne-a atins mângâietor şi delicat pielea şi, până să ne fure somnul, ni s-a făcut iar Crăciun în suflete, fiindcă miroseam cu toţii a citrice, chihlimbar alb şi a condimente de iarnă.

Suntem mulţi cei cărora ne place iarna şi de-asta ne place să mirosim precum ea. Pentru noi, iarna nu e un anotimp rece, e anotimpul cald al poveştilor şi una veche-veche, chiar acum, pe loc, se dă întoarsă din drumul ei, momită de arome şi multitudinea de luminiţe de Crăciun din casa mea, care nu se dau plecate nici în restul anului.

Pentru cei sosiţi pe lume după ’89 poate fi o poveste nu prea înţeleasă, fiindcă se întâmpla în ani mai crunţi decât cei de acum, de dinainte de ’89, anii aceia pradă întunericului prelung, când doar bezna umplea casele în ajun de Crăciun. Noi aveam o singură instalaţie cu luminiţe colorate, pe care tata o repara, de la un an la altul şi care se tot scurta, de ai fi putut să o pui, la un moment dat, să lumineze doar barba aia mică şi stufoasă a lui Moş Crăciun. Un gând frumos care mă face să zâmbesc şi-acum, mai ales că, între timp, a „inventat” cineva şi luminiţele, ba chiar şi globurile pentru barbă.

Mie mi-e greu să povestesc iernile mele, într-un fel, pentru că, mai degrabă, ele mă pot povesti pe mine, diferită, căci fiece iarnă a mea s-a diferenţiat de o alta prin vreo boacănă simpatică, pe care am făcut-o cu sau fără voinţă.

Într-una dintre ierni, cred că aveam vreo 5 toamne şi un pic, am căzut într-un canal plin cu apă rece-sloi de gheaţă. Când m-au scos, haina mea de blăniţă albă, cu cănăfiori roşii, era gri. Un gri strălucitor, că apa îngheţa instant, de frig ce era. Mă transformasem într-un arici fermecat, dar eu tot fericită păream; pesemne că îmi îngheţase şi zâmbetul sau poate că mă gândeam la cada plină cu apă, în care-mi plăcea să stau cu orele, chinuind-o pe mama să îmi încălzească extrem de multe oale cu apă. În anii aceia apa caldă era un lux şi, chiar apa rece, care ni se dădea cu program.

Nu ştiu dacă îmi plăcea apa sau mai degrabă eram fascinată de bulele acelea curcubeu, parfumate. Sursa? Şamponul tatei. Pe-atunci, îmi plăceau aromele tari şi se mai găseau, din când în când, pe sub mână şi cosmetice barbati de calitate. Ieşeam din apă numai după ce mi se încreţea pielea de pe degete şi miroseam cum trebuie, a cadouri şi a iarnă.

Când am căzut în canal, ţineam în haină, pe mânecă, o instalaţie de brad, pe care am cerut-o de la prietenii părinţilor mei, unde fusesem în vizită. Era stricată şi le-am cerut-o, ca s-o repare tata. De fapt, în mintea mea, aveam să le înlocuiesc la înapoiere: lor să le-o dau pe-a mea, că, na, atâta s-a putut face cu ea, reparată, iar eu să o păstrez pe aceasta, pentru că era la începuturile ei de instalaţie luminoasă şi aveam să mă bucur de ea multe ierni de atunci înainte, până s-ar fi potrivit iarăşi doar în barba lui Moş Crăciun, când aş fi devenit, inevitabil, un hoţ de luminiţe, recidivist.

De-atunci, din ’89, am hotărât că, îmi voi umple casa cu luminiţe de Crăciun mai înainte de a se face iarnă în realitate şi, aşa, an de an, am ajuns să le păstrez astăzi definitv aprinse, în fiece anotimp, în parfum de scorţişoară, în amintirea vremurilor când simţeam cum tot întunericul ăla mă toropea mult mai devreme decât înserarea zilei, dar cu toate astea mă simţeam împlinită. Mă masau doar călcâiele nopţii, în pofida sentimentului aceluia de neputinţă. Un sentiment ce încă mă încearcă pentru că e asemănator acestuia de anul ăsta: un an cu restricţii mai aprige decât lipsa luminii exterioare, căci cele ale anului în curs sunt, toate la un loc, un altfel de hoţ, ce atentează la cea interioară.

Aş ieşi în sfârşitul toamnei de afară să înalţ un lampion în amintirea acestor vremuri, dar de ieri se întrevăd noi restricţii, negru pe alb, aşa că mai bine mă închid în casă, de bunăvoie, cu toată Gama Stupore della Neve Botegga Verde. Acum, cât încă mai am miros!

Într-o lume fără gust cred că eram deja, fiindcă doar unii dintre noi, goi, se mai umpleau de stele, dar acum şi fără miros…

Trăieşti sau poţi spune că trăieşti, atâta timp cât îţi aminteşti, iar fără gust şi fără miros totul va adormi curând în somnul uitării, fiindcă fără simţurile acestea multe s-ar pierde. Poate chiar omenirea! Cu toate astea, m-aş rezema şi acum, când frica misterului a dat năvală peste noi mai mult decât de obicei, de locuri dragi, cu duioşie, căci nimic nu s-a pierdut în mine, deşi, pe unele le simt doar dacă îmi frec bine-bine ochii, ghidându-mă după mirosul iernilor trecute. Dar na, nu e o noutate că iluziile sunt mai fermecătoare decât realitatea.

Noroc că locul ăsta, pe care îl calc acum, dându-mi fiori, e acelaşi ca în urmă cu o viaţă, şi fiecare clipă petrecută în el mă poate întoarce la simţurile olfactive de dinainte de pandemie, pentru că nu o fac singură, ci cu mine însămi, în lumea de sub pleoape, şi cu ritualurile mele de înfrumuseţare interioară și exterioară, o lume în care e iarnă non-stop, indiferent de anotimpul de afară.

Când suntem în impas, noi, oamenii, găsim tot felul de alternative pentru minte, s-o păcălim cumva să nu ne mai lase pradă deznădejdii. Și, făceam asta și înainte de ’89 și acum. Frumuseţea vieţii e că identificarea ei, pe propria piele, nu are în spate vreo alchimie complicată, ci îşi găseşte adesea definiţia în cea mai simplă formă a sa, NATURA.

Bottega Verde e un producător de senzaţii potrivite în a-ţi scoate la iveală atât frumusetea tainică, dosită prin cine ştie ce unghere ale fiinţei tale, o sărbătoare intimă, ce te desprinde, ca prin magie, de rutina unei zile obişnuite și un transportor în călătorii fascinante în care starea de bine tronează.

Există poveşti care, dacă nu le-am spune, n-ar mai fi! Şi, poate că uneori simţi că îţi mai trebuie o respiraţie în plus, ca să mergi înainte. De fapt, mintea noastră are nevoie de atât de multe, ca să ne simţim împliniţi, dar uneori e suficient să ştii doar ce creme de corp îţi priesc, cum miros şi de unde le poţi cumpăra!

Cum fiecare hoţ de luminiţe are propriul său naş, tot hoţ de luminiţe, în priviri, în zâmbet, al meu, în această poveste mare, în care s-au pornit a se povesti, singure, poveşti mai mici, e Bottega Verde, fiindcă aromele sale sunt mai purtătoare, în funcţie de simţurile fiecăruia, azi, pe cărările dulci ale purităţii copilăriei.

Produsele Bottega Verde au la bază trei ingrediente cheie cultivate cu grijă pe cele 300 de hectare ale Domeniului Massaini: măslinele (simbolistică: puritate, pace, glorie) , vița de vie (simbolistică: statornicie, simbolul armoniei intre cer si pamant) și ovăzul (simbolistică: rezistenţă la iernare).

Şi-atunci poate că e explicabilă starea de pace şi puritate sufletească care te cuprinde, când, în timpul ritualului tău de înfrumuseţare, amintirile devin micile tale glorii, în armonie cu cerul şi pământul, induse de aroma produselor, întru rezistenţă la iernare.

Bucură-te de frumuseţe, fii parte din magie! Înscrie-te în BV Club și poți câștiga un voucher de cumparaturi de 250 lei!

Iar pentru barba ta, Moş Crăciun, că şi tu eşti tot un fel de hoţ de luminiţe, recomand niţică hidratare şi strălucire!

A, şi promit că nu o să mai fur vreodată vreo luminiţă!

Note de subsol:

1. Lălăiala din difuzor, plasată mai înainte de a lăsa celălalt difuzor să-şi facă treaba, precum şi luminiţele astea de după, îmi aparţin.

2. Acesta e un articol de beauty outside-beauty inside scris special pentru tine şi pentru proba nr.14, SuperBlog 2020