Haimanaua asta de sufleţel al meu rătăceşte, hai-hui, de la atâtea doruri. De bunică-mea, întâi şi-ntâi şi de vrăjile ei întru suflet şi stomac, când se întâmpla să nu mai recunosc legumele şi fructele decât după atingerea amintirilor pe care le avusesem odinioară despre ele; nu mă înspăimânta nevederea lor, căci le cumpăram de la supermarket, dar puse dinaintea-mi, în farfurie, părea că-mi pierdusem mirosul şi gustul când le amuşinam şi le luam la rostul gustatului.

Bunică-mea are de-acu cam 7 ani de acasă, dincolo, în lumea celor duşi, da’ ceva din vraja acelor timpuri o găsesc încă pe lumea asta, ferecată bine, fie într-un borcan, fie într-o pungă de hârtie, în câte-o băcănie și așa se mai ostoiește și doru’, bată-l! Și dragul de ea!

Ca să fii fericit, chiar când cămara ţi-e goală și bunica doar o amintire, n-ai nevoie de foarte multe, totuși, fiindcă încă îi simți atingerea de zână! Așa că, fără nicio hartă, o să mă încumet să pornesc acum, de una singură, înspre acel într-acolo vrăjit simplu, de demult, al amândurora, în propria bucătărie, ca să-mi păcălesc, pe moment, sufletul cu o masă bună. Iţită din ce am, nu din ce mi-aş fi dorit!

Vremurile timpurilor ei au clătinat-o pe bunica, dar nu s-a dezrădăcinat şi a plecat fără nicio urmă de ură pe lume, ci doar cu înverşunarea aceea de sine de a se ţine cu credinţă în ea, pe ea, pe ai ei, cu mâinile… cu mâinile brăzdate aspru de truda pământului. Din care am gustat cu nesaț 40 de ani.

N-o să dau vina pe vremurile mele nici eu, fiindcă nu am pătruns cu toţii încă înţelesul lor, deşi înţelesul grijei zilei de mâine ne-a pătruns din plin pe vreo câţiva. Dar parcă ceva ne fură la cântarul spiritului și,

orice dar sănătos&proaspăt e bine venit&primit.

Eh, dar uite cum mă fură cuvintele, filosofia e bună şi ea, ori de câte ori dă-n rod creieru’, da’ nu pe stomacu‘ gol, ca acum.

Mi-e foame şi e timpul să deschid și pentru voi

şcătula* de la Băcănia Tei.

Acuma, ce să zic, iaca, mărturisesc! Cu borcanul deja golit! Lăcaşul poftei de zacuscă de peşte e nețărmurit şi aş fura orice borcan n-ar fi păzit de doi străjeri, cel puţin. Din fericire, sunt un om onest, din fire (moștenire!), şi, după ce îl fur de pe vreo tarabă, din piaţă, îl plătesc şi abia apoi dispar repede, da’ imaginea din capul meu nu; aşa că trec repede la capitolul despre înfulecat ardent zacuscă pătimaşă de crap mândru. Mândru foc, aş zice, dacă n-aş avea deja gura plină cu ultima-i suflare de borcan fost plin.

Borcanu’ cu pricina, nu e nici furat, nici plătit, ci mi l-a trimis Băcănia Tei, întru degustare, ferecat bine în scătula fermecată pe care am prezentat-o mai sus, alături de sosul Vraja Busuiocului şi pastele artizanale Caserecce al bronzo. Şi, chiar de băcănia ar fi livrat şi alte produse, perisabile, în provincie, eu tot ce-am ales aş fi ales. De data asta!

Pe ăsta l-am pus la geam (nu ca să mă laud!), de cum l-am primit, lângă cerb, cât să îi fac o poză de sezon, întru nemurire; apoi am deschis borcanu’ şi nu m-am mai oprit din mestecat şi lins pe degete, decât când mi-am amintit că ar trebui să vă fac şi vouă poftă.

N-am cuvinte să descriu savoarea, da’ se simte că-i venită din Pofta Focului şi, dacă te duci pe cărarea linkului ce ţi-am lăsat-o mai sus, o să înţelegi mai bine ce am vrut să zic. În semn de mulţumire, las, aici, ceva meşterit de mâinile mele, în amintirea zacuştei care-a fost.

Acum, scuze, nu ştiu cum am ajuns de la bunică-mea, la asta —poate prin Vraja Busuiocului, cine știe sau probabil de la pan’ de mie! — dar acum, în continuarea festinului, o să dau niţel într-o patimă de altă naţionalitate: Pasta Cinquepalmi. Şi le zice aşa nu fiindcă îţi vine să îţi tragi cinci palme de bune ce-s, că-ţi vine, ci pen’ că îs meşterite în ţărişoara noastră, sub îndrumarea lui Chef Giovanni Cinquepalmi, originiar din Puglia regiune din sudul Italiei. Gustul, aroma, culoarea si consistenta pastelor nu pot fi redate de nicio poză. Nici într-o mie de cuvinte! Spui ”Senatore Cappelli” (iar trebuie să mergi pe cărarea de sub paste, ca să pricepi!), şi-ai înghițit. În sec!

Cu toate astea, o să pun o fotografie.

Da, ştiu… sunt o făptură de o inocenţă târzie, care încă mai copilăreşte, mimând atât de bine maturitatea în bucătărie şi nu numai, de pe vremea când bunica, deși eram singurul ei companion în acel moment striga „Cui dau eu melcișorii ăștia cu unt, măr copt și scorțișoară?!”

Mie, numai mie!

Dar pofta, cea despre care ştii că o ai și tu, nu are definiţie mai bună decât reţeta proprie, mai ales atunci când se (ne)rosteşte de una singură, chiar dacă nedând suflet cuvintelor obișnuite ale unui vlogger culinar.

Reţeta mea se dă de gol și se face de faimă, într-o limbă de taină știută doar de firea-mi de artist. Actriță, deh! Doar că, na, tot din creativitatea cu care construiesc noi roluri, se pun la cale și bucatele-mi, că altminteri, sunt musafir în bucătărie, de fel… pentru că eu gătesc în sufragerie! Pentru mine! Când sunt în pan’ de „mie”!

Sunt sigură, totuși, că ea, sufrageria mea bucătăroasă, va fi cea care le va isca, de pofte zic, aşa, ca într-un joc magic, ca într-o vrajă a fantasticului busuioc, scoţând și din tine un bucătar nedescifrat, ce dormea pe undeva, în somnul eului său, în miezul unei încropeli. Pe care eu o s-o dezmierd, zicându-i plăsmuire.

Aşadar,

Reţetă din miezul unei plăsmuiri, iţită din umbletul haimanalei de suflet ce-l posed io. De furat!

Am necuvântat în filmare, fiindcă mă încearcă un guturai şi aş fi stricat orice vrajă, oricât de vrajă ar fi fost ea, dar se văd și se și aud ingredientele cu ochiul liber, dacă te laşi în voia filmului; singurele nebănuite din rețeta mea de paste, ar fi un strop de vinişor alb, turnat într-un moment anume, simţit şi nu ştiut dinainte, peste sosul pentru paste, precum şi o cană de mustişor, rămas prin frigider, cine ştie cum (fără dop, ca să nu explodeze), care-i ţinea de urât singurei felii de caşcaval afumat, uitată undeva, într-un colţ…

Mustul, a fost turnat frumos într-o cană asortată cu farfuria și băut la timpul său, după câte o îmbucătură mai aprigă.

Că tot a venit vorba de uitare, din filmare o să observaţi că mi-au mai rămas nişte paste, peste care o să arunc mâine dimineaţă, când o să le încălzesc, nişte unt, miere de tei şi niţică scorţişoară, apoi o să le pun pe farfurie lângă un măr copt şi-o să mă gândesc la bunică-mea cu adevărat, că în seara asta sufletul meu s-a manifestat asemeni unui spirit liber care înţelege că nebănuite sunt căile poftelor; și legăturile stranii!

Eu nu mă tem că nu aş avea acele însuşiri ale bucătarului Almanahe, nedescoperit, deşi degustarea pentru lume va rămâne veşnic una enigmatică, dar măcar filmarea are un realism dezvăluitor al privirii debordant, nu?

Cât despre întunecimile învăluitoare din film (și cel al meu!), tu, poftitorule, crede şi ce se spune despre sufletele visătoare trăitoare pe pământul acesta! Ele vieţuiesc ca nişte somnanbuli, dorindu-şi să stăpânească tărâmuri neatinse încă şi, în caz că sunt prinse în casă de cine ştie ce intemperii izbitoare sau lene… sau guturai, noroc că există băcănii cu livrare cum e Băcănia Tei, precum și sufragerii care suportă mirosul de ceapă…

~~~~~~~~~~

Când ție-e dor de bunica sau de ceva simplu, proaspăt&sănătos, comandă produse de la Băcănia Tei! Dacă eşti din Bucureşti şi Ilfov, ești în avantaj, fiindcă ai direct de la producătorii locali, selectate cu grijă, cele mai proaspete legume și fructe de sezon, precum şi alte bunătăţi perisabile. Card să ai!

Mulțumesc, Băcănia Tei!

~~~~~~~~~~

*cutie

Gadgetu’ bucătarului– smartphone J6 Samsung

Articol scris pentru Superblog, proba nr.17