Haimanaua asta de sufleţel al meu rătăceşte, hai-hui, de la atâtea doruri. De bunică-mea, întâi şi-ntâi şi de vrăjile ei întru suflet şi stomac, când se întâmpla să nu mai recunosc legumele şi fructele decât după atingerea amintirilor pe care le avusesem odinioară despre ele; nu mă înspăimânta nevederea lor, căci le cumpăram de la supermarket, dar puse dinaintea-mi, în farfurie, părea că-mi pierdusem mirosul şi gustul când le amuşinam şi le luam la rostul gustatului.

Bunică-mea are de-acu cam 7 ani de acasă, dincolo, în lumea celor duşi, da’ ceva din vraja acelor timpuri o găsesc încă pe lumea asta, ferecată bine, fie într-un borcan, fie într-o pungă de hârtie, în câte-o băcănie și așa se mai ostoiește și doru’, bată-l! Și dragul de ea!

Ca...