48 de recreeri ale timpului actualizat

un om a fost o data lut și îl lipea în forma unei case popi ridica în podul unde ursoaica torcea cand zilele tremurau de vifor ca grâul sub așternutul alb în care se liturghisește în nămețiîși așteaptă nemurirea și slujește la vale și la deal ograzii iar cloșca pe cuibar așteaptă puii pe gura beciului din care anul trecut brumăriu așteaptă toamna care tot una i se par ca celelatle înveșnicite în răcoarea din care s-a întors cu mintea în pămant îngenunchiat revarsă dorul de a trăi mintea înțelege ce visul întrevede și usile se deschid spre unde chemării ceasului îi va veni vremea cand calatoria continuă uitând ale trupului hațuri bifurcate de ambele părți ale abisului țurih hăis ori ța la deal turma acestor vremuri tulburate nu asculă de srăini și se lasă dusă cu tot cu păstorul minții dincolo de jurnale îngrămădite cu deznădejdi prăpăstioase în care umplem goluri dintre noi cu legături înjugate cu anevoie la soarta înasprită de vremea cu zâmbet mic pe cer si dinți la stresini cand aburul își oprește calatoria pe florile de indigo luminos cand gerul sărută fereastra prin care gerul coboară trepte spre întunericul sufletului în care colcăie voia limii uitând de camera a cărei îmbracăminti lumiează calea spre dincolo de verticalizatul orizont al acestei anevoioase călătorii.

mai direct vorbind discret așa cum lumea te împinge în neantul în care vrea să se arunce ca paznicul din secara la care stă cu spatele spre propriul neant la care spatele ne îndreptăm ca din gol neantul te absoarbe din înterior căzând spre liniștea adiată a lanului în care rostesti lapte cu un spic în gură și îți înghiți propriile cuvinte cu care te sufoci si te simți trădat de propria inocență care te vatămă și alegi să renunți la monolog cand cheia acestor destăinuiri o ai si spre o lumina în care orbecăi poți calauzi pe cel ce privirea spre neant și-o îndreaptă când oameni deificăm ca ziduri pentru a cădea în mlaștinile lor din ale noastre ca într-un lan de secară ce te absoarbe sub linia orizonturilor în care lunina nu mai tresare și frigul te împresoară îar propriile nepuținți implodează în lacrimi și speranțe deșarte care șiroiesc pentru cei pe care i-ai tras după tine ca pentru cei care te-au tras după ei de dincolo cu drag din brațele celor care te au adus pe lume

trecând peste acest pod spre lumina de la capătul fântânii aripi te lovesc peste chip pentru a nu vedea taina ce nu mai ai voie să o vezi legat în obezile ce liber ți le-ai așternut tiptil le târăști după tine ca tremurul unor dninți încleștați pe calea unde ți-ai împrăștiat soarta pe tine cum te vei elibera când ai cheia celorlalte lanțuri pe care le poți lua asupra ta eliberator când vei putea găsi putere sa spui nu celor care te înrobesc de care cu jurământ de înhumare te-ai legat în ale duhului mai ai oare voie să intri prin ușile împărătești crestem și ne înmulțim ca grâul dar nu pentru a moșteni pământul.

p.s. dînd sfârșit poliloghiei începute cu bine o noua zi întâmpinăm