În Dacopatia şi alte rătăciri româneşti
(Humanitas, 2015), Dan Alexe scotoceşte prin ungherele etosului
românesc cu armele sociolingvistului dublat de un bun cunoscător al
principiilor lingvisticii diacronice. Obiectivul urmărit de autor,
dincolo de acela al sporirii prestigiului unor texte de pe blog
prin publicarea lor într-un volum, pare a-l constitui combaterea
unor clişee şi excese naţionaliste autohtone sau demitizarea unor
fapte (de limbă) nesusţinute de dovezi ştiinţifice. Asemenea
fenomene sunt îndeobşte cunoscute sub denumirea de dacomanie;
autorul a ţinut să inventeze termenul de „dacopatie”, dar nu sunt
deloc sigur că găselniţa va prinde la public.
De departe, cele mai solide secţiuni ale cărţii –
compusă dintr-o constelaţie de mici articole consacrate fiecare
câte unei idei sau vorbe – sunt cele care se ocupă de mitologia
naţională (Gesturi şi geste la români, Dacopatie şi
Athos, în parte Arnăuţi şi vorbe vechi). Ni se propun
interpretări inedite pentru basme precum Prâslea cel voinic şi
merele de aur sau obiceiuri cum ar fi căluşarii şi etimologii
insolite pentru termeni cu conotaţii scandaloase (vezi articolul
despre pizdă). Autorul dă dovadă de o energie intelectuală
debordată, ce trădează în scris un temperament coleric. El se
războieşte cu promotorii „ridicolei şi nocivei teorii
ultranaţionaliste, neo-protocroniste, cea care proclamă
superioritatea metaistorică a dacilor şi anterioritatea limbii lor
(în realitate necunoscută nouă, căci nu știm mai nimic despre limba
dacilor, aceștia nefolosind scrierea) în raport cu
latina”.
Foarte exactă observaţia. Dispunem de cunoştinţe
foarte vagi privind ceea ce s-ar putea numi limba „dacă”, ca şi
despre populaţia care o vorbea. Demonstraţiile lui Dan Alexe sunt
îndeobşte corecte, deşi de multe ori violenţa limbajului scade din
forţa argumentelor. Polemistul recurge la ingenioasa tactică de a
nu-şi desemna explicit oponenţii decât când aceştia sunt oale şi
ulcele (Hasdeu, N. Densuşianu, Noica etc.). Despre adepţii
contemporani ai teoriilor dacocentrice nu ni se spune nimic, în
ciuda faptului că aceştia generează un imens volum de
maculatură.
Dintre reuşitele lucrării aş semnala folosirea
ingenioasă şi argumentată a contextului balcanic pentru a explica o
serie de fapte de limbă română care ar rămâne altminteri obscure
(vezi, mai ales, concordanţele dintre română şi albaneză, văzute
într-o lumină diferită de cea a cercetărilor diacronice
tradiţionale) sau evidenţierea unor străvechi conexiuni
indoeuropene (mai ales în Arnăuţi şi vorbe vechi sau O
samă de cuvinte, adevărat mic dicţionar
etimologic).
Părţile mai puţin reuşite ale Dacopatiei...
ţin în bună măsură de credinţa oarbă a lui Dan Alexe în justeţea
afirmațiilor sale. Că avem de a face cu un spirit subtil şi
inteligent, nu încape îndoială, dar din păcate aceste calităţi sunt
umbrite de infatuare şi lipsă de capacitate (auto)critică. Odată
propusă o explicaţie, autorul o consideră definitivă, infailibilă,
de necontestat. Că nu aşa stau lucrurile se poate demonstra cu
destule din cazurile expuse în carte. Să luăm (aproape la
întâmplare), un exemplu edificator. În Mămăliga nu explodează,
dar are titluri de nobleţe, Alexe propune o etimologie insolită
pentru termenul care desemnează unul din alimentele de bază la noi.
El scrie că „mămăliga provine din
noaptea timpurilor, pentru că e singurul termen neaoş
format prin procedeul reduplicării [mə(l)- məl-] şi pentru că
rădăcina *məl- (sau *mal-, prezentă şi în mălai) este la rândul ei
una dintre cele mai arhaice, întâlnită în toată aria occidentală a
limbilor indo-europene”. Urmează o demonstraţie destul de tehnică,
totuşi accesibilă cititorului, care conchide că am avea de a face
cu un termen moştenit „poate chiar din limba dacă”. Toate
bune şi frumoase, dar n-am stabilit, din primele capitole ale
cărţii, că referirile la limba dacă sunt de evitat, în lipsa
datelor? În plus, pentru etimologia lui „mămăligă” există
explicaţii alternative (de pildă, provenienţa din limbajul
ideofonic al copiilor, pentru care pledează chiar reduplicarea
menţionată mai sus sau structura cu un grad redus de marcare). O
minimă onestitate ştiinţifică ar fi cerut ca o asemenea explicaţie
alternativă să fie măcar pomenită şi ar fi trebuit să ni se explice
de ce etimologia propusă îi este superioară. Extrem de discutabile
rămân şi alte analize, cum ar fi cea a basmului Prâslea cel
voinic şi merele de aur, care nu ia în calcul posibilitatea ca
numele „Prâslea” (cu un etimon slav care trimite la degetul mic) să
poată desemna, în realitate, un copil mic (de statură, sau ultim
născut), ca în... Tom Degeţel (vezi Le petit Poucet al lui
Charles Perrault).
Trec mai iute peste ultimele secţiuni ale cărţii
(Mitologii noi, Mult e dulce şi apoasă), în care autorul se
războieşte cu iubitorii de Vama Veche sau cu moravuri occidentale
sau orientale mai vechi şi mai noi. Textele din ultima treime a
lucrării trădează mai mult idiosincraziile autorului şi, chiar dacă
unele idei sunt valabile, haloimăsul general le face mai puţin
interesante decât cele din restul lucrării. Dacopatia şi alte
rătăciri româneşti oferă multe pagini pe care cititorul
pasionat de istoria ideilor şi cuvintelor le va parcurge pe
nerăsuflate, dar şi argumente pentru o vorbă veche care spune că
unde-i multă minte e şi multă...
Fact checking
Nu încape vorbă, Dan Alexe are o bună pregătire
lingvistică. Asta nu-l împiedică să facă uneori confuzii, ca în
pasajul următor: „Eliade și ceilalți lingviști care au
postulat derivarea lui zână
din Diana, zeița pădurii,
aveau în mod cert dreptate. Un latinesc D- la inițială urmat de
vocalele deschise - E, - I a dat în română Z-
decem > zece;
dicere > a zice, zicere;
dies > zi;
deus > zeu.”Just, însă
[e] sau [i] nu sunt vocale deschise: [e] e semiînchis, iar [i],
închis de-a binelea, domnilor!
