Se vede cu ochiul liber că ţările lumii nu sunt la
fel (nici) când vine vorba de prosperitate, dezvoltare economică şi
socială sau nivel de trai, pe scurt, că unele sunt bogate şi o duc
bine, iar altele sunt sărace şi se zbat în mizerie. Mult mai puţin
banală decât această observaţie este încercarea de a explica starea
de lucruri respectivă şi cu atât mai dificil este să propui o
teorie generală care să lămurească de ce stau lucrurile aşa cum
stau în lumea de azi. Este ceea ce fac Daron Acemoglu şi James A.
Robinson în De ce eșuează națiunile.Originile puterii, ale
prosperității și ale sărăciei (Editura Litera,
2015/2016).
Explicaţiile n-au lipsit niciodată. Unii au dat
vina pe vicisitudinile/avantajele spaţiului geografic, ale climei
sau chiar pe diferenţe rasiale. Nord-europenii (prosperi şi bine
educaţi) ar avea de câştigat de pe urma climei în raport cu
africanii (săraci şi analfabeţi în masă); unde mai pui că cei din
prima categorie ar fi, în comparaţie cu ceilalţi, mai puţin leneşi.
Exemple de „explicaţii” de acest tip abundă nu doar în conştiinţa
vulgului, ci şi în lucrările de specialitate, mai ales în cele mai
vechi. Cu toate astea, spun Acemoglu şi Robinson, lucrurile nu stau
deloc aşa, iar contraexemplele sunt abundente. În Coreea de Nord şi
în cea de Sud avem acelaşi popor, aceeaşi rasă, în linii mari
aceeaşi climă, dar cu toate astea cele două ţări se deosebesc
radical. Până şi cele două jumătăţi ale oraşului Nogales, una
aparţinând Statelor Unit, cealaltă, Mexicului, se deosebesc binişor
una de cealaltă. Şi tot aşa - dovadă că explicaţiile trebuie
căutate în altă parte.
Dacă e să-i credem pe autorii cărţii de faţă, ar
trebui să începem cu istoria; e de altfel un lucru care nu cere
prea multe abateri de la bun-simţul comun. Aşadar ţări diferite au
niveluri de dezvoltare diferite pentru că (!) au avut cursuri
deosebite ale istoriei sau, mai bine zis, pentru că în momente
cruciale ale istoriei au avut opţiuni diferite. Putem scotoci,
pentru exemple, prin istoria coloniilor europene. În America
Centrală şi de Sud, bogată în metale preţioase uşor de jefuit,
cuceritorii spanioli au jefuit nemilos resursele aflate la îndemână
(vezi sistemul numit mita), compromiţând şansele de
dezvoltare ulterioară ale noilor naţiuni. În mod diferit al
procedat coloniştii englezi în America de Nord – şi nu neapărat
pentru că erau mai altruişti sau mai buni la suflet. Pentru că
teritoriile amerindienilor din nord erau mult mai sărace în pradă
facilă, a fost nevoie ca europenii să pună serios mâna la treabă,
chiar dacă nimeni nu poate contesta excesele faţă de băştinaşi, iar
asta s-a văzut ulterior în nivelul de dezvoltare. Eliberarea de sub
dominaţia colonială (fie în America de Sud, fie în Africa) nu a
schimbat mare lucru, căci noile regimuri „libere” n-au făcut decât
să perpetueze în esenţă obiceiurile colonialiştilor, schimbând
eventual beneficiarii. Exemplele abundă şi sunt tratate extensiv,
că e vorba de Sierra Leone a lui Siaka Stevens sau de Congo sub
excentricul Mobutu, ambii buni prieteni cu Ceauşescu de altminteri.
Nici măcar teza ignoranţei unora din lideri nu se poate susţine
până la capăt, căci există destule cazuri în care ei au fost
avertizaţi asupra erorilor comise.
Răspunsul la întrebarea esenţială e deci
altundeva, iar Acemoglu şi Robinson ne propun să îl căutăm în
sistemul instituţiilor politice. Economia politică
(re)introdusă pe uşa din faţă! ar putea ricana unii. Ni se propun
două concepte politice fundamentele: instituţia economică/politică
incluzivă şi instituţia economică/politică extractivă, primul tip,
„bun” pentru dezvoltate şi prosperitate, cel de al doilea tip,
îndeobşte malefic. Primul tip ţine de tipul de societate
democratică, cu o largă participare a cetăţeanului la procesul
decizional şi o alocare echitabilă a resurselor, iar cel de al
doilea, de o practică discreţionară de alocare şi distribuire a
bogăţiei. Concentrând teoria autorilor, „[t]eza centrală a acestei
cărți este că dezvoltarea economică și prosperitatea sunt
caracteristice instituțiilor economice și politice incluzive, pe
când instituțiile extractive conduc, în mod caracteristic, la
stagnare și la sărăcie.”
Restul e dinamică şi istoria acestei dinamici, cu
exemple şi ilustrări de tot soiul. Ar exista, dacă e să ne luăm
după autori, o veritabilă dialectică a instituţiilor incluzive şi
extractive, iar lucrurile nu sunt date pentru veşnicie. Anglia şi
Franţa, de pildă, s-au desprins de instituţiile extractive
moştenite din Evul Mediu mai devreme (1688, Revoluţia Glorioasă)
sau mai târziu (1789, Revoluţia Franceză), Rusia sau Austria nu au
reuşit desprinderea decât extrem de târziu şi/sau incomplet.
Interesant este şi de ştiut dacă instituţiile extractive nu permit
şi ele dezvoltarea. Se pare că da, măcar într-o anumită măsură, dar
rezultatul fatal ar fi griparea motorului la un moment dat (cazul
notoriu ar URSS şi sistemului ţărilor socialiste, care s-au
dezvoltat impetuos până prin anii 1970-1980, ca să urmeze stagnarea
şi colapsul).
N-ai cum să nu te ducă gândul la China. În esenţă,
cu toate concesiile făcute sistemului capitalist şi unor elemente
incluzive, sistemul economic chinez rămâne unul centralizat, condus
de Partidul Comunist, adică esenţialmente extractiv. Dacă ne uităm
la fostul URSS, ne-am putea gândi că boomul economic
chinezesc se va opri la un moment dat, urmând stagnarea şi
involuţia. Nici vorbă aşadar de o preluare autoritară a conducerii
sistemului economic mondial sau, în orice caz, nu de una de durată.
Cu toate astea, Acemoglu şi Robinson sunt precauţi şi se abţin de
la predicţii categorice (la care ne-am aştepta, căci de la o teorie
generală te aştepţi şi să-ţi explice faptele şi numai pe ele, dar
şi să facă predicţii). Autorii introduc în ecuaţie contingenţele
istorice (aşa cum a fost, la vremea ei, marea epidemie de ciumă din
Europa secolului al XIV-lea, care a separat Vestul de Est) sau
dinamica conversiunii extractiv/incluziv şi se feresc să
profeţească prăbuşirea Chinei.
De ce eșuează națiunile este
(şi) o istorie universală a dezvoltării economice care îl poartă pe
cititor de la originile civilizaţiei până în zilele noastre şi pe
spaţii geografice vaste şi insolite, iar o prezentare mai lungă ar
face postarea asta de necitit. Sigur că poţi să nu fii de acord cu
destule din susţinerile autorilor, ba chiar se vor găsi destui
care, de pe poziţii ideologice, să suspecteze o anume tendinţă la a
face apologia necritică a sistemului capitalist. Astea sunt totuşi
obiecţii peste care putem trece pentru a savura materialul faptic
incontestabil pe care îl desfăşoară cei doi economişti pentru a-şi
apăra tezele.
Nu ştiu cum s-a făcut, dar azi acest blog
împlineşte zece ani de existenţă, o vârstă matusalemică pentru
spaţiul virtual.