Vaca sfântă
Deryzor a auzit că undeva într-o țară îndepărtată
trăiește o vacă care dă lapte neîncetat. S-a hotărît de îndată că
trebuie s-o vadă, deoarece celelalte pe care le cunoştea dădeau
lapte rareori şi numai cu mofturi. Chiar îmi e milă de bieţii
ţărani, care trebuie să stea tot anul la coada vacii pentru o
cantitate de lapte infimă, pe care alţii şi-o pot cumpăra dintr-o
mişcare de condei, spuse el, și a hotărât să facă ceva în ajutorul
oamenilor care așa de mult se chinuiesc.
Poate trebuie schimbată rasa sau poate, după cîte
îmi dau seama, trebuie realizată o încrucişare cu o vacă sfîntă,
lucru care probabil va spori semnificativ cantitatea de lapte pe
unitatea de măsură.
Mulți oameni cumsecade au încercat să-l abată din drum prin sfaturi înţelepte, dar Deryzor nu s-a lăsat înduplecat.
Primul său tovarăş de drum a fost un cîine fără stăpîn, foarte bun ascultător, căruia Deryzor îi împărtăşea impresiile, unul fluierînd şi altul schelălăind în faţa minunilor ce lumea i le scoteau în cale, mai mult decât șapte.
E adevărat că Deryzor fluiera în special a pagubă, pentru că această călătorie sfîntă îl ducea adesea prin locuri aglomerate şi oricît de mult îşi păzea buzunarele invariabil rămîneau goale, încît ajunsese să creadă că fantome nevăzute se ţin scai de el, fapt pentru care făcea câte o cruce mare ori de cîte ori vedea biserici şi icoane, ca un om desăvîrşit de evlavios. Cîinele schelălăia însă mai mult de la picioarele pe care le încasa de la trecători, mai ales cînd se întîmpla să ajungă pe aleele cu un singur sens ale oamenilor bogaţi şi de viţă aleasă. E adevărat, pe acolo mai circulau şi alţi cîini, iar aceştia erau chiar mîngîiaţi cînd de ei era agăţată vreo domnişoară cu pedigree, de rasă pură sau siliconată. Dar rasa lui nu avea parte de aşa ceva…
Cîinele se învăţase să traverseze numai pe trecerea de pietoni, ca o persoană foarte bine educată, dar nu putea distinge foarte bine culorile, astfel că o maşină roşie, decapotabilă, îi făcu felul într-o zi călduroasă de vară, deoarece şoferul era foarte concentrat la o discuţie interesantă cu prietena lui, fapt pentru care avea pe volan numai o mînă şi nu a mai putut să reacţioneze suficient de rapid spre a-l evita.
Deryzor şi-a plîns tovarăşul cu multă durere, ca de obicei atunci când o fiinţă vie era ucisă înainte de vreme, dar pentru că în fiece clipă vedea cum mor atîtea fiinţe nevinovate, în special pentru hrana oamenilor, ca să ajungă dumnealor, per bucată, la o sută douăzeci de kilograme fiecare, ca să se demonstreze cu argumente solide creşterea nivelului de trai, nu o mai făcea cu lacrimi pe obraz, ci doar în inimă, astfel încît tagma bocitoarelor de profesie hotărîră la unison că este o persoană insensibilă, cu foarte puţine trăiri interioare.
Pînă la vaca sfîntă mai era multă cale de mers şi în lipsa laptelui, cînd lui Deryzor îi era foame, mintea lui parcă crea un anume soi de hrană, e adevărat fără gust, dar pentru că era liber, tocmai ce este mai important, viaţa lui Deryzor avea gust. Cînd mă bucur de plăcerile limbii mă întristez adesea de durerea din stomac, şi am văzut cum medicii nu le mai oferă nici o şansă de supraviețuire celor care s-au bucurat prea mult de această hrană. Păcat că din cauza automatismelor corpului ori la invitaţia unor prieteni, sau uneori ca sa nu refuz un praznic, prin care trebuie să-l cinstesc pe cel defunct, mănînc din ceea ce doare. Poate dacă aş uita că pentru supravieţuirea mea e nevoie de această mîncare cu adevărat ea nu mi-ar mai trebui, dar lumea nu vrea să mă lase să uit, şi chiar toate speciile de animale şi toate lucrurile de pe Pămînt, prin natura lor, îmi reamintesc permanent de obligația asta.
Cu aspectul său de drumeţ venit de departe, toate babele care-l vedeau trecînd pe lîngă biseric la care erau arondate, îl omeneau cu tot ce aveau ele mai bun, el trebuind să spună doar „bogdaproste”, ca să le facă pe ascultătoare fericite.
Uneori, cînd circulaţia era dirijată, el era obligat să intre în sfînta biserică şi să asculte cîntece frumoase, deşi pe pereţi cel mai adesea stăteau atîrnate înfăţişări urîte, schimonosite de durere, cu precădere a unui om slab, numit fiul lui Dumnezeu, fapt ce-i făcea pe oameni din trişti în și mai trişti, şi rar o rază de soare răzbătea pe chipurile lor cît timp se aflau înăuntru.
Acest lucru trebuia să le amintească că au de plătit o pedeapsă şi că sînt aşa de vinovaţi pentru ce au făcut niscaiva strămoşi de-a lor, încît nici măcar nu trebuia să se gîndească vreodată că ei ar putea să depăşească această condiţie.
Dacă sufletul nu e trist iar capul plecat, spuneau ei, duhul sfînt nu se poate pogorî asupra ta, şi nu te alegi cu nimic din viaţa veşnică, pe care trebuie s-o slujeşti la curtea unor arhangheli sau patriarhi tot ca slujitor, deoarece, pentru că te-ai născut mai tîrziu, toate locurile de conducere, căptuşite cu puf de la aripile îngerilor, erau deja ocupate acolo.
Subiectul acesta stîrnea pasiuni teribile, şi circula chiar o modă de a se propune reguli noi acolo în ceruri,
încît lumea devenise foarte dezorientată şi, ca să nu facă ceva greşit, majoritatea oamenilor hotărîse să nu mai facă nimic.
Bisericile aveau zidurile foarte groase, pentru că ctitorii lor s-au temut toată viaţa de hoţi şi voiau atît timp cît se vor afla înăuntru, chiar şi sub formă de oseminte, să fie în siguranţă, ca să nu facă cineva clei cu moaştele lor.
Derzyor avea multe întrebări, dar ele nu puteau avea un răspuns clar, de aceea nimănui nu-i păsa de frămîntările lui.
Dar lui îi păsa, pentru că viaţa trebuia să aibă un sens.
Cînd se va face ziuă în mintea mea ştiu că nu o să mai am minte, de aceea mintea este întuneric. Mintea suflă în torţa cu ajutorul căreia vrei să găseşti calea. Este fără speranţă să cauţi ceva cu ajutorul minţii, își spunea el.
Iată că oraşele rămîneau în urmă unul după altul şi obiectivul lui Deryzor era tot mai aproape. Întîlnirea cu vaca sfîntă, ca orice întîlnire cu ceva extrem de lăudat, precum sfintele moaşte, de exemplu, dăruieşte sfinţenie şi celor care se îmbulzesc pe la poartă. Credinţa e bun lucru, îşi zise Deryzor cu evlavie, iar oamenii săraci se aleg cu pomana care-i cinsteșete pe alţii. Mă întreb, dacă nimeni nu ar mai avea nevoie de nimic, cum ar mai fi faptă bună în ochii lui Dumnezeu?!
Dar ce mult aştept să mă întîlnesc cu această minune a lumii, despre care cred că voi povesti pînă ce îi voi plictisi pe toţi oamenii pe care îi cunosc... Numai să nu mă fi păcălit agenţiile de ştiri în legătură cu existenţa prea milostivei vaci, care dă lapte cu găleata…
Curios lucru, dar oamenii sînt cam slabi pe aici. Nu le-o fi plăcînd laptele?! Se prea poate! Surplusul de producţie poate crea inconvenientul acesta, şi treaba asta, pe lîngă faptul că este inexplicabilă, mai este şi desperată. După câte am observat, foametea pe Pămînt nu e cauzată de cantitatea surselor de hrană, ci mai degrabă de selecţia pe care o face limba.
— Bătrîne, te rog arată-mi locul unde se află vaca sfîntă care se spune că dă lapte neîncetat. Vin de departe şi mărturisesc că mi-e o foame de lup.
— Iat-o la carul meu încăracat cu balegă. O duc pe o bucată de teren arid care nu prea produce paie…
— Ce vorbești acolo?! Asta-i vaca sfîntă?! Cred că glumeşti… Şi ce spui despre balegă?! Un lucru atît de urît mirositor poate să contribuie la creşterea producţiei de paie?! Și de unde ai luat-o, mă rog, de la ce lighioană?
— De unde vii drumeţule de eşti atît de aerian? Vaca sfîntă o produce, ai grijă pe unde calci!
— Cum poți să zici acestei creaturi încornorate şi terne că e sfîntă? Nu e asta o blasfemie? Apoi eu nici nu văd să dea lapte neîncetat…
— Nu vezi pentru că tu percepi doar individualităţile, precum ai fost educat. În ţara asta trăiesc cel puțin şase sute de milioane de vaci, şi nu există clipă a timpului ca toate împreună să nu dea măcar o găleată de lapte.
Noi le socotim cea mai mare minune a lui Dumnezeu, nu le ucidem nici pentru carne, nici pentru piele, nici pentru săpun, cum am auzit că se face prin unele ţări mai îndepărtate.
— Bătrîne, ceea ce spui îmi uimeşte mintea cum nu se mai poate, dar eu tot nu înţeleg de ce voi oamenii de aici numiţi aceste vaci obişnuite, sfinte, cînd eu le văd doar slabe şi deşelate.
— E drept că hrana nu prea le ajunge şi sînt cam slăbănoage, nu ca acelea de la fermele din ţările bogate unde sînt foarte frumoase, ca să fie tăiate, dar la noi sînt sfinte pentru că sînt vii, şi tot ce este viu pentru noi este parte din Dumnezeu pe care noi îl venerăm mai mult decît ce punem pe burtă sau ducem în spate. Noi vrem să lăsăm toate lucrurile vii pînă se coc şi cad jos, căci atunci socotim că Dumnezeu a orînduit ca ele să fie mutate în altă parte, şi nu o facem pentru un gust pervertit ce a pus stăpînire pe noi, ca un şarpe care ne-a intrat în maţe şi ne împinge spre lucruri spurcate. Din păcate, spre asta te împinge foamea, străinule, şi orice vei mînca nu e în folosul tău real. Îţi este dată ca să confunzi cu materia și să nu recunoști pe sine.
Spunînd lucrurile acestea bătrînul a plecat şi l-a lăsat confuz. Ar fi vrut să-l mai întrebe și altceva, dar şi-a dat seama că nu e pregătit în acel moment să înţeleagă mai mult. Pînă la urmă şi acesta e un sens al vieţii pe pământ, îşi spuse Deryzor. Înţelegerea neînţelegerii…
*
Deryzor la răsăritul soarelui
Deryzor s-a pornit să întîlnească soarele în singura clipă cînd poate fi atins, la răsărit. S-a trezit cînd încă era noapte afară şi după ce s-a scuturat cu greu de moş Ene, a ieşit în dimineaţa răcoroasă de vară cu gînduri fierbinţi de iluminare. Cel dintîi a văzut un om care stătea în cap pe un vîrf de deal şi a crezut că este copac, pentru că un cîine îi dădea tîrcoale, schelălăind jalnic din lipsă de sprijin şi reper.
Dacă mintea se lasă în călcîie din cauza mersului prea apăsat după treburi, şi-a zis, atunci acest lucru este bun. Şi Deryzor s-a simţit un pic mai fericit şi mai iluminat. Urcînd dealul, cu noile învăţături acumulate, bucurîndu-se foarte de lumina care dădea să explodeze de după orizont, se pomeni deodată pe un drum mărginit de două rînduri de spini.
Mergînd el așa agale auzi deodată un glas din străfundul inimii rostind: „Doamne, ce bine-i!“ Aşa ton Deryzor nu a mai auzit niciodată şi s-a simţit deodată fript de cea mai profundă curiozitate. Să ştii că drumul spre soare mi-a scos în cale un mare înţelept. Ia să aflu eu de la el ce-l poate determina pe un om să zică aşa profund: Doamne, ce bine-i!
Aşa încît, apropiindu-se, văzu un om vajnic, stînd în picioare, foarte concentrat la felul cum o mulţime de furnici fugeau care încotro din cauza unui torent înspumat ce se pornise la vale.
— Domnule, mă scuzaţi, eram în trecere şi v-am auzit spunînd aşa de frumos: Doamne ce bine-i! Poate vă întrerup din activitate, dar eu deşi am citit multe cărţi încă nu am aflat ce-i acela Binele. Nu aţi putea să mă învăţaţi şi pe mine?
— Tinere, numai un pic să termin treaba asta deja începută… Te voi învăţa pentru că văd că ai dispoziţie deosebită să afli cele adevărate. Aşteaptă un pic!…
— Desigur domnule, mă voi întoarce în mijlocul drumului pentru că, iată, tocmai răsare soarele şi vreau să strîng în ochi şi în palme cîteva din primele lui raze.
Astfel, Deryzor, stăpînit de o profundă reverie, simţea cum pluteşte în acea dimineaţa măiastră, care se arăta din toate punctele de vedere de cel mai bun augur.
— Arăţi ca un om căreia îi place lumina, rosti bătrînul, ieşind dintre spini cu o sapă în mînă şi luminat foarte din motive pe care Deryzor nu şi le putea explica. Dar întunericul nu-i bun?! Dacă nu te-ai fi odihnit bine, adăpostit de linişte şi de întuneric, acum ai mai fi putut ţine ochii deschişi şi ai mai fi putut avea simţurile limpezi si clare?
— Mă gîndesc că nu, răspunse Deryzor. Dar am aflat de la oamenii învățați că întunericul nu e bun şi noaptea se întîmplă lucruri îngrozitore. Am văzut predicatori care afirmau că menirea lor este să scoată întunericul din lume şi mi s-au părut foarte înţelepţi deoarece în jurul lor erau o mulţime de oameni care pur şi simplu respirau din cuvintele lor. Mi s-a spus că acolo unde se adună mulţi oameni în jurul unei idei se află adevărul. Şi, totuşi, dumneata erai singur şi trebuie să mărturisesc că pe nici cel mai bun dintre aceşti predicatori, înconjurat de zece mii de oameni în extaz, nu l-am auzit rostind atît de profund: Doamne ce bine-i! Aşadar, ce-i acest bine?…
— Vezi acolo pe costişa aceea lanul acela de porumb?
Pînă în seară trebuie să-l dau gata, iar la amiază, din cauza acestui soare acum atît de suav şi de bun, nu voi putea lucra deloc, deoarece mă va arde în cap de-mi va scăpăra scăfîrlia. Mă grăbesc, dar totuşi am să-ţi spun că nu e mai bun ce se naşte decît ceea ce moare, că nici a primi nu-i mai bun decît a dărui, că atunci cînd mănînci nu eşti mai fericit decît atunci cînd dai afară.
Cînd primeşti, orice-ar fi: hrana, lumina, iubirea, unghiile, pletele şi orice altceva va trebui să dai înapoi pentru că ele nu-ţi aparţin, iar tu nefiind nimic din toate acestea, chiar dacă simţurile sînt astfel construite încît să te facă să vibrezi de plăcere atunci cînd te eliberezi, de fapt aceasta e marea lecţie a renunţării pe care trebuie s-o înveţi pentru a fi tu însuţi aici pe Pămînt sau oriunde te-ai duce. Povara este cea mai mare pedeapsă pe care o poate primi omul! Acum du-te pe drumul tău şi cînd vei fi pregătit alte vietăţi te vor învăţa lucruri, prin care atunci cînd vei fi obligat să renunţi de nevoie, să fii pregătit să renunţi şi de voie, astfel încît înţelegerea şi fericirea cu care vei intra în moarte se va prelungi şi dincolo de moarte. Cît vor exista forme Fiinţa se va răspîndi în toate şi nici una nu va fi mai bună ca alta…
*
Deryzor în mijlocul unor probleme domestice
De ce se tem oamenii cînd se tem? se întrebă Deryzor. Am să las toate treburile în grija cîinilor şi am să pornesc să caut locul unde se naşte teama. Se spune că cea mai înaltă datorie a omului e să-şi ajute semenii.
Dacă n-am să mai muncesc ca să-i hrănesc sau să le fac case şi totuşi am să le arăt oamenilor unde se află bîrlogul fricii, oare în felul acesta am să le fiu mai puţin de ajutor? Nădăjduiesc că nu, de aceea ca să nu iau frica cu mine, frica că aş putea să pierd ce am agonisit, n-am să iau nimic în această vitală călătorie.
— Dar ce vei mînca? îl întrebă un motan care stătea cu burta la soare după ce tocmai se îndestulase cu un vrăbioi care, pierzîndu-şi capul după mîndre, şi-a pierdut pînă la urmă şi restul trupului pe gîtul motanului.
Eu, zise motanul, nu găsesc o plăcere mai mare decît să mănînc bine şi să dorm bine. Oamenii sînt nişte fiinţe ratate pentru că mănîncă pe fugă şi dorm pe apucate…
Un cîine plin de pureci, care tocmai trecea pe lîngă căsuța lui Deryzor, amintindu-şi de scuipăturile luate de pe gard de la alte pisici, cu care el ar fi vrut doar să comunice amabil, hotărî subit că trăncăneala nu e bună de nimic şi dădu buzna cu tot ce avea el mai ascuţit asupra motanului.
— Miaaau, auu, hui, ptiu… cu chiu și vai scăpă săracul din colţii cîinelui şi se aciuă într-un copac să-şi lingă rănile ca un erou ce fugise de pe cîmpul de luptă, deşi cărţile de istorie nu urmau să consemneze asta.
— Măi, ce cîine mitocan! Habar nu are de bunele maniere…
Vrăbiile, logodnicele pițigoiului, nefericite din cauza morţii premature a sus numitului, săriră cu un potop de injurii asupra motanului.
— Lighioană nesuferită! nu ţi-a fost milă de sentimentele noastre rămase acum fără reper, şi vorbeşti de bune maniere?!… Sta-ţi-ar în gît ciocul şi ghearele lui, şi arză-te-ar viermii pe care i-a ciugulit de la începutul cinstitei lui vieţi, bietul John! Ştii tu că el a venit tocmai din Anglia pentru noi iar tu l-ai înghiţit mişeleşte?!… Crezi
că era vreun prost care nu a ştiut să-şi păzească spatele?! Nu, el era un gentleman crescut în cartierul Chelsea din părinţi aristocraţi, şi tu l-ai crăpat pentru că pisicile de pe acolo mănîncă numai mîncare de la cutie şi poartă fundiţe roşii…Haram de capul tău, cotoi răpciugos, şi încă te plîngi că prea onoratul cîine nu te-a atenţionat
că urmează să te flocăie?…
— Miau, zise motanul, lingîndu-şi rănile, ce vină am eu că pe mine nu mă hrăneşte nimeni cu delicatese de la cutie? Dacă s-ar fi găsit vreun om pe aici care să fi ajuns aristocrat cu sînge albastru imediat după ce a coborât din copac eu nu l-aş mai fi mîncat pe John. Aşa
că nu mai daţi vina pe mine…
— Dar pe cine s-o dăm, arătare? Se vede că nici măcar nu te uiţi la televizor. Dacă nu se găseşte repede un vinovat crainicii nici nu au ce să dea la ştiri şi rămîn săracii cu audienţa ratată.
— Lătraţi precum cîinii, se răsti motanul. Faceţi-vă o casă ca oamenii şi răcoriţi-vă deschizînd ferestrele!
Mai daţi-mi pace c-o să vină acuşi fratele lui John…
Măi să fie, îşi zise Deryzor, trebuie să plec, căci mă vor găsi pe mine vinovat de toate neajunsurile lor, şi zău dacă aş putea să le contrazic dacă vor neapărat să găsească argumente precum precum participanții la o dispută filozofică, de pildă.
Şi, uite așa, s-a aşezat liniştit de-o parte, detaşîndu-se total de zarva din curte, lăsînd lumea în urmă şi teama pe care ea o implică.
Aşa le-a arătat el oamenilor unde se află bîrlogul fricii. Iar cei înţelepţi ştiu asta şi nu-şi mai caută liniştea muncind ca nebunii. Ei îşi diminuează dorinţele şi obţin cea mai mare bogăţie, cea mai grea şi singura acceptată de Dumnezeu – sufletul pur, care le-a fost dat, şi pe care trebuia să-l păzească cu sfinţenie…
*
Raţiunea unei înfăţişări exemplare
În lumea unde frigul şi căldura convieţuiesc s-a găsit şi Deryzor să-şi ia trup, ca să aibă sufletul lui casă. El n-ar fi fost el fără această faptă. Eul său se referea de fapt la casă, ce era în ea nu se vedea de afară.
Oamenii, născuţi după acelaşi principiu, treceau prin faţa casei lui Deryzor şi ca să poată comunica unii cu alţii au început să dea nume la tot ce puteau vedea cu ochii pe care îi aveau la acea vreme.
Mulți oameni cumsecade au încercat să-l abată din drum prin sfaturi înţelepte, dar Deryzor nu s-a lăsat înduplecat.
Primul său tovarăş de drum a fost un cîine fără stăpîn, foarte bun ascultător, căruia Deryzor îi împărtăşea impresiile, unul fluierînd şi altul schelălăind în faţa minunilor ce lumea i le scoteau în cale, mai mult decât șapte.
E adevărat că Deryzor fluiera în special a pagubă, pentru că această călătorie sfîntă îl ducea adesea prin locuri aglomerate şi oricît de mult îşi păzea buzunarele invariabil rămîneau goale, încît ajunsese să creadă că fantome nevăzute se ţin scai de el, fapt pentru care făcea câte o cruce mare ori de cîte ori vedea biserici şi icoane, ca un om desăvîrşit de evlavios. Cîinele schelălăia însă mai mult de la picioarele pe care le încasa de la trecători, mai ales cînd se întîmpla să ajungă pe aleele cu un singur sens ale oamenilor bogaţi şi de viţă aleasă. E adevărat, pe acolo mai circulau şi alţi cîini, iar aceştia erau chiar mîngîiaţi cînd de ei era agăţată vreo domnişoară cu pedigree, de rasă pură sau siliconată. Dar rasa lui nu avea parte de aşa ceva…
Cîinele se învăţase să traverseze numai pe trecerea de pietoni, ca o persoană foarte bine educată, dar nu putea distinge foarte bine culorile, astfel că o maşină roşie, decapotabilă, îi făcu felul într-o zi călduroasă de vară, deoarece şoferul era foarte concentrat la o discuţie interesantă cu prietena lui, fapt pentru care avea pe volan numai o mînă şi nu a mai putut să reacţioneze suficient de rapid spre a-l evita.
Deryzor şi-a plîns tovarăşul cu multă durere, ca de obicei atunci când o fiinţă vie era ucisă înainte de vreme, dar pentru că în fiece clipă vedea cum mor atîtea fiinţe nevinovate, în special pentru hrana oamenilor, ca să ajungă dumnealor, per bucată, la o sută douăzeci de kilograme fiecare, ca să se demonstreze cu argumente solide creşterea nivelului de trai, nu o mai făcea cu lacrimi pe obraz, ci doar în inimă, astfel încît tagma bocitoarelor de profesie hotărîră la unison că este o persoană insensibilă, cu foarte puţine trăiri interioare.
Pînă la vaca sfîntă mai era multă cale de mers şi în lipsa laptelui, cînd lui Deryzor îi era foame, mintea lui parcă crea un anume soi de hrană, e adevărat fără gust, dar pentru că era liber, tocmai ce este mai important, viaţa lui Deryzor avea gust. Cînd mă bucur de plăcerile limbii mă întristez adesea de durerea din stomac, şi am văzut cum medicii nu le mai oferă nici o şansă de supraviețuire celor care s-au bucurat prea mult de această hrană. Păcat că din cauza automatismelor corpului ori la invitaţia unor prieteni, sau uneori ca sa nu refuz un praznic, prin care trebuie să-l cinstesc pe cel defunct, mănînc din ceea ce doare. Poate dacă aş uita că pentru supravieţuirea mea e nevoie de această mîncare cu adevărat ea nu mi-ar mai trebui, dar lumea nu vrea să mă lase să uit, şi chiar toate speciile de animale şi toate lucrurile de pe Pămînt, prin natura lor, îmi reamintesc permanent de obligația asta.
Cu aspectul său de drumeţ venit de departe, toate babele care-l vedeau trecînd pe lîngă biseric la care erau arondate, îl omeneau cu tot ce aveau ele mai bun, el trebuind să spună doar „bogdaproste”, ca să le facă pe ascultătoare fericite.
Uneori, cînd circulaţia era dirijată, el era obligat să intre în sfînta biserică şi să asculte cîntece frumoase, deşi pe pereţi cel mai adesea stăteau atîrnate înfăţişări urîte, schimonosite de durere, cu precădere a unui om slab, numit fiul lui Dumnezeu, fapt ce-i făcea pe oameni din trişti în și mai trişti, şi rar o rază de soare răzbătea pe chipurile lor cît timp se aflau înăuntru.
Acest lucru trebuia să le amintească că au de plătit o pedeapsă şi că sînt aşa de vinovaţi pentru ce au făcut niscaiva strămoşi de-a lor, încît nici măcar nu trebuia să se gîndească vreodată că ei ar putea să depăşească această condiţie.
Dacă sufletul nu e trist iar capul plecat, spuneau ei, duhul sfînt nu se poate pogorî asupra ta, şi nu te alegi cu nimic din viaţa veşnică, pe care trebuie s-o slujeşti la curtea unor arhangheli sau patriarhi tot ca slujitor, deoarece, pentru că te-ai născut mai tîrziu, toate locurile de conducere, căptuşite cu puf de la aripile îngerilor, erau deja ocupate acolo.
Subiectul acesta stîrnea pasiuni teribile, şi circula chiar o modă de a se propune reguli noi acolo în ceruri,
încît lumea devenise foarte dezorientată şi, ca să nu facă ceva greşit, majoritatea oamenilor hotărîse să nu mai facă nimic.
Bisericile aveau zidurile foarte groase, pentru că ctitorii lor s-au temut toată viaţa de hoţi şi voiau atît timp cît se vor afla înăuntru, chiar şi sub formă de oseminte, să fie în siguranţă, ca să nu facă cineva clei cu moaştele lor.
Derzyor avea multe întrebări, dar ele nu puteau avea un răspuns clar, de aceea nimănui nu-i păsa de frămîntările lui.
Dar lui îi păsa, pentru că viaţa trebuia să aibă un sens.
Cînd se va face ziuă în mintea mea ştiu că nu o să mai am minte, de aceea mintea este întuneric. Mintea suflă în torţa cu ajutorul căreia vrei să găseşti calea. Este fără speranţă să cauţi ceva cu ajutorul minţii, își spunea el.
Iată că oraşele rămîneau în urmă unul după altul şi obiectivul lui Deryzor era tot mai aproape. Întîlnirea cu vaca sfîntă, ca orice întîlnire cu ceva extrem de lăudat, precum sfintele moaşte, de exemplu, dăruieşte sfinţenie şi celor care se îmbulzesc pe la poartă. Credinţa e bun lucru, îşi zise Deryzor cu evlavie, iar oamenii săraci se aleg cu pomana care-i cinsteșete pe alţii. Mă întreb, dacă nimeni nu ar mai avea nevoie de nimic, cum ar mai fi faptă bună în ochii lui Dumnezeu?!
Dar ce mult aştept să mă întîlnesc cu această minune a lumii, despre care cred că voi povesti pînă ce îi voi plictisi pe toţi oamenii pe care îi cunosc... Numai să nu mă fi păcălit agenţiile de ştiri în legătură cu existenţa prea milostivei vaci, care dă lapte cu găleata…
Curios lucru, dar oamenii sînt cam slabi pe aici. Nu le-o fi plăcînd laptele?! Se prea poate! Surplusul de producţie poate crea inconvenientul acesta, şi treaba asta, pe lîngă faptul că este inexplicabilă, mai este şi desperată. După câte am observat, foametea pe Pămînt nu e cauzată de cantitatea surselor de hrană, ci mai degrabă de selecţia pe care o face limba.
— Bătrîne, te rog arată-mi locul unde se află vaca sfîntă care se spune că dă lapte neîncetat. Vin de departe şi mărturisesc că mi-e o foame de lup.
— Iat-o la carul meu încăracat cu balegă. O duc pe o bucată de teren arid care nu prea produce paie…
— Ce vorbești acolo?! Asta-i vaca sfîntă?! Cred că glumeşti… Şi ce spui despre balegă?! Un lucru atît de urît mirositor poate să contribuie la creşterea producţiei de paie?! Și de unde ai luat-o, mă rog, de la ce lighioană?
— De unde vii drumeţule de eşti atît de aerian? Vaca sfîntă o produce, ai grijă pe unde calci!
— Cum poți să zici acestei creaturi încornorate şi terne că e sfîntă? Nu e asta o blasfemie? Apoi eu nici nu văd să dea lapte neîncetat…
— Nu vezi pentru că tu percepi doar individualităţile, precum ai fost educat. În ţara asta trăiesc cel puțin şase sute de milioane de vaci, şi nu există clipă a timpului ca toate împreună să nu dea măcar o găleată de lapte.
Noi le socotim cea mai mare minune a lui Dumnezeu, nu le ucidem nici pentru carne, nici pentru piele, nici pentru săpun, cum am auzit că se face prin unele ţări mai îndepărtate.
— Bătrîne, ceea ce spui îmi uimeşte mintea cum nu se mai poate, dar eu tot nu înţeleg de ce voi oamenii de aici numiţi aceste vaci obişnuite, sfinte, cînd eu le văd doar slabe şi deşelate.
— E drept că hrana nu prea le ajunge şi sînt cam slăbănoage, nu ca acelea de la fermele din ţările bogate unde sînt foarte frumoase, ca să fie tăiate, dar la noi sînt sfinte pentru că sînt vii, şi tot ce este viu pentru noi este parte din Dumnezeu pe care noi îl venerăm mai mult decît ce punem pe burtă sau ducem în spate. Noi vrem să lăsăm toate lucrurile vii pînă se coc şi cad jos, căci atunci socotim că Dumnezeu a orînduit ca ele să fie mutate în altă parte, şi nu o facem pentru un gust pervertit ce a pus stăpînire pe noi, ca un şarpe care ne-a intrat în maţe şi ne împinge spre lucruri spurcate. Din păcate, spre asta te împinge foamea, străinule, şi orice vei mînca nu e în folosul tău real. Îţi este dată ca să confunzi cu materia și să nu recunoști pe sine.
Spunînd lucrurile acestea bătrînul a plecat şi l-a lăsat confuz. Ar fi vrut să-l mai întrebe și altceva, dar şi-a dat seama că nu e pregătit în acel moment să înţeleagă mai mult. Pînă la urmă şi acesta e un sens al vieţii pe pământ, îşi spuse Deryzor. Înţelegerea neînţelegerii…
*
Deryzor la răsăritul soarelui
Deryzor s-a pornit să întîlnească soarele în singura clipă cînd poate fi atins, la răsărit. S-a trezit cînd încă era noapte afară şi după ce s-a scuturat cu greu de moş Ene, a ieşit în dimineaţa răcoroasă de vară cu gînduri fierbinţi de iluminare. Cel dintîi a văzut un om care stătea în cap pe un vîrf de deal şi a crezut că este copac, pentru că un cîine îi dădea tîrcoale, schelălăind jalnic din lipsă de sprijin şi reper.
Dacă mintea se lasă în călcîie din cauza mersului prea apăsat după treburi, şi-a zis, atunci acest lucru este bun. Şi Deryzor s-a simţit un pic mai fericit şi mai iluminat. Urcînd dealul, cu noile învăţături acumulate, bucurîndu-se foarte de lumina care dădea să explodeze de după orizont, se pomeni deodată pe un drum mărginit de două rînduri de spini.
Mergînd el așa agale auzi deodată un glas din străfundul inimii rostind: „Doamne, ce bine-i!“ Aşa ton Deryzor nu a mai auzit niciodată şi s-a simţit deodată fript de cea mai profundă curiozitate. Să ştii că drumul spre soare mi-a scos în cale un mare înţelept. Ia să aflu eu de la el ce-l poate determina pe un om să zică aşa profund: Doamne, ce bine-i!
Aşa încît, apropiindu-se, văzu un om vajnic, stînd în picioare, foarte concentrat la felul cum o mulţime de furnici fugeau care încotro din cauza unui torent înspumat ce se pornise la vale.
— Domnule, mă scuzaţi, eram în trecere şi v-am auzit spunînd aşa de frumos: Doamne ce bine-i! Poate vă întrerup din activitate, dar eu deşi am citit multe cărţi încă nu am aflat ce-i acela Binele. Nu aţi putea să mă învăţaţi şi pe mine?
— Tinere, numai un pic să termin treaba asta deja începută… Te voi învăţa pentru că văd că ai dispoziţie deosebită să afli cele adevărate. Aşteaptă un pic!…
— Desigur domnule, mă voi întoarce în mijlocul drumului pentru că, iată, tocmai răsare soarele şi vreau să strîng în ochi şi în palme cîteva din primele lui raze.
Astfel, Deryzor, stăpînit de o profundă reverie, simţea cum pluteşte în acea dimineaţa măiastră, care se arăta din toate punctele de vedere de cel mai bun augur.
— Arăţi ca un om căreia îi place lumina, rosti bătrînul, ieşind dintre spini cu o sapă în mînă şi luminat foarte din motive pe care Deryzor nu şi le putea explica. Dar întunericul nu-i bun?! Dacă nu te-ai fi odihnit bine, adăpostit de linişte şi de întuneric, acum ai mai fi putut ţine ochii deschişi şi ai mai fi putut avea simţurile limpezi si clare?
— Mă gîndesc că nu, răspunse Deryzor. Dar am aflat de la oamenii învățați că întunericul nu e bun şi noaptea se întîmplă lucruri îngrozitore. Am văzut predicatori care afirmau că menirea lor este să scoată întunericul din lume şi mi s-au părut foarte înţelepţi deoarece în jurul lor erau o mulţime de oameni care pur şi simplu respirau din cuvintele lor. Mi s-a spus că acolo unde se adună mulţi oameni în jurul unei idei se află adevărul. Şi, totuşi, dumneata erai singur şi trebuie să mărturisesc că pe nici cel mai bun dintre aceşti predicatori, înconjurat de zece mii de oameni în extaz, nu l-am auzit rostind atît de profund: Doamne ce bine-i! Aşadar, ce-i acest bine?…
— Vezi acolo pe costişa aceea lanul acela de porumb?
Pînă în seară trebuie să-l dau gata, iar la amiază, din cauza acestui soare acum atît de suav şi de bun, nu voi putea lucra deloc, deoarece mă va arde în cap de-mi va scăpăra scăfîrlia. Mă grăbesc, dar totuşi am să-ţi spun că nu e mai bun ce se naşte decît ceea ce moare, că nici a primi nu-i mai bun decît a dărui, că atunci cînd mănînci nu eşti mai fericit decît atunci cînd dai afară.
Cînd primeşti, orice-ar fi: hrana, lumina, iubirea, unghiile, pletele şi orice altceva va trebui să dai înapoi pentru că ele nu-ţi aparţin, iar tu nefiind nimic din toate acestea, chiar dacă simţurile sînt astfel construite încît să te facă să vibrezi de plăcere atunci cînd te eliberezi, de fapt aceasta e marea lecţie a renunţării pe care trebuie s-o înveţi pentru a fi tu însuţi aici pe Pămînt sau oriunde te-ai duce. Povara este cea mai mare pedeapsă pe care o poate primi omul! Acum du-te pe drumul tău şi cînd vei fi pregătit alte vietăţi te vor învăţa lucruri, prin care atunci cînd vei fi obligat să renunţi de nevoie, să fii pregătit să renunţi şi de voie, astfel încît înţelegerea şi fericirea cu care vei intra în moarte se va prelungi şi dincolo de moarte. Cît vor exista forme Fiinţa se va răspîndi în toate şi nici una nu va fi mai bună ca alta…
*
Deryzor în mijlocul unor probleme domestice
De ce se tem oamenii cînd se tem? se întrebă Deryzor. Am să las toate treburile în grija cîinilor şi am să pornesc să caut locul unde se naşte teama. Se spune că cea mai înaltă datorie a omului e să-şi ajute semenii.
Dacă n-am să mai muncesc ca să-i hrănesc sau să le fac case şi totuşi am să le arăt oamenilor unde se află bîrlogul fricii, oare în felul acesta am să le fiu mai puţin de ajutor? Nădăjduiesc că nu, de aceea ca să nu iau frica cu mine, frica că aş putea să pierd ce am agonisit, n-am să iau nimic în această vitală călătorie.
— Dar ce vei mînca? îl întrebă un motan care stătea cu burta la soare după ce tocmai se îndestulase cu un vrăbioi care, pierzîndu-şi capul după mîndre, şi-a pierdut pînă la urmă şi restul trupului pe gîtul motanului.
Eu, zise motanul, nu găsesc o plăcere mai mare decît să mănînc bine şi să dorm bine. Oamenii sînt nişte fiinţe ratate pentru că mănîncă pe fugă şi dorm pe apucate…
Un cîine plin de pureci, care tocmai trecea pe lîngă căsuța lui Deryzor, amintindu-şi de scuipăturile luate de pe gard de la alte pisici, cu care el ar fi vrut doar să comunice amabil, hotărî subit că trăncăneala nu e bună de nimic şi dădu buzna cu tot ce avea el mai ascuţit asupra motanului.
— Miaaau, auu, hui, ptiu… cu chiu și vai scăpă săracul din colţii cîinelui şi se aciuă într-un copac să-şi lingă rănile ca un erou ce fugise de pe cîmpul de luptă, deşi cărţile de istorie nu urmau să consemneze asta.
— Măi, ce cîine mitocan! Habar nu are de bunele maniere…
Vrăbiile, logodnicele pițigoiului, nefericite din cauza morţii premature a sus numitului, săriră cu un potop de injurii asupra motanului.
— Lighioană nesuferită! nu ţi-a fost milă de sentimentele noastre rămase acum fără reper, şi vorbeşti de bune maniere?!… Sta-ţi-ar în gît ciocul şi ghearele lui, şi arză-te-ar viermii pe care i-a ciugulit de la începutul cinstitei lui vieţi, bietul John! Ştii tu că el a venit tocmai din Anglia pentru noi iar tu l-ai înghiţit mişeleşte?!… Crezi
că era vreun prost care nu a ştiut să-şi păzească spatele?! Nu, el era un gentleman crescut în cartierul Chelsea din părinţi aristocraţi, şi tu l-ai crăpat pentru că pisicile de pe acolo mănîncă numai mîncare de la cutie şi poartă fundiţe roşii…Haram de capul tău, cotoi răpciugos, şi încă te plîngi că prea onoratul cîine nu te-a atenţionat
că urmează să te flocăie?…
— Miau, zise motanul, lingîndu-şi rănile, ce vină am eu că pe mine nu mă hrăneşte nimeni cu delicatese de la cutie? Dacă s-ar fi găsit vreun om pe aici care să fi ajuns aristocrat cu sînge albastru imediat după ce a coborât din copac eu nu l-aş mai fi mîncat pe John. Aşa
că nu mai daţi vina pe mine…
— Dar pe cine s-o dăm, arătare? Se vede că nici măcar nu te uiţi la televizor. Dacă nu se găseşte repede un vinovat crainicii nici nu au ce să dea la ştiri şi rămîn săracii cu audienţa ratată.
— Lătraţi precum cîinii, se răsti motanul. Faceţi-vă o casă ca oamenii şi răcoriţi-vă deschizînd ferestrele!
Mai daţi-mi pace c-o să vină acuşi fratele lui John…
Măi să fie, îşi zise Deryzor, trebuie să plec, căci mă vor găsi pe mine vinovat de toate neajunsurile lor, şi zău dacă aş putea să le contrazic dacă vor neapărat să găsească argumente precum precum participanții la o dispută filozofică, de pildă.
Şi, uite așa, s-a aşezat liniştit de-o parte, detaşîndu-se total de zarva din curte, lăsînd lumea în urmă şi teama pe care ea o implică.
Aşa le-a arătat el oamenilor unde se află bîrlogul fricii. Iar cei înţelepţi ştiu asta şi nu-şi mai caută liniştea muncind ca nebunii. Ei îşi diminuează dorinţele şi obţin cea mai mare bogăţie, cea mai grea şi singura acceptată de Dumnezeu – sufletul pur, care le-a fost dat, şi pe care trebuia să-l păzească cu sfinţenie…
*
Raţiunea unei înfăţişări exemplare
În lumea unde frigul şi căldura convieţuiesc s-a găsit şi Deryzor să-şi ia trup, ca să aibă sufletul lui casă. El n-ar fi fost el fără această faptă. Eul său se referea de fapt la casă, ce era în ea nu se vedea de afară.
Oamenii, născuţi după acelaşi principiu, treceau prin faţa casei lui Deryzor şi ca să poată comunica unii cu alţii au început să dea nume la tot ce puteau vedea cu ochii pe care îi aveau la acea vreme.
— Acoperişul lui este prea ţuguiat, spuse un om care nu
de mult se uitase în oglindă şi din cauza asta a putut face o
comparaţie. Dacă ar fi avut fruntea mai scurtă ochii i-ar fi stat
mai bine în cap.
— Nu asta e problema, spuse un altul, care în dimineaţa aceea observase că trebuia să-şi
strîngă cureaua cu o gaură mai încolo, deoarece în celelalte nu mai încăpea. Cel mai mult mi-e teamă să nu-l ia vîntul. Nu ai cum să apreciezi un om care nu e cît mai lat în spate ca să fie adăpost altora împotriva vîntului. Femeile vor să fie protejate, de aceea e mereu singur. Nici una nu va sta
pe lîngă el dacă nu va mai creşte în proprietate.
— Da, şi nici nu e greu lucrul acesta. E atîta abundenţă de supermarketuri pline cu de-ale gurii încît te poţi face mare cît ai pocni din degete.
— Măi Deryzor, de ce eşti atît de slab şi insesizabil?! Nu te simţi fără greutate pe Pămînt din cauza asta?
— Ba nu, de fapt mă simt foarte greu. Cînd vreau să zbor greutatea pe care o am mă reţine.
— Dar nu e de vină greutatea, frate. Eu cred că îţi lipsesc aripile.
— Da, şi eu m-am gîndit la treaba asta. Acum de fapt încerc să nu mai cred că îmi lipsesc aripile.
— Pentru asta ar trebui să-ţi schimbi "casa si mașina" iar Pămîntul nu prea permite asta, îi spuse un om înţelept. Nu te mai chinui degeaba!
— Bine spui, dar oricum toată ziua nu facem decît să ne chinuim. Cît ne bate soarele în pălărie, ca să ne întreţinem "casa" în stare de funcţionare muncim pe brînci şi ea tot se strică. Aerul ne-o rugineşte, apa ne-o
putrezeşte. Nu vi se pare că le folosim doar ca să cîştigăm timp?
— Adică ar trebui să descoperim ceva cît avem acest dram de conștiință, şi drumul e doar o stratagemă?
— Păi voi ce spuneţi, altfel efortul supravieţuirii ar mai fi atît de încrîncenat?
Şi oamenii din jurul lui Deryzor s-au gîndit un pic la treaba asta apoi la ce se gîndeau au uitat.
— Nu zău, e prea slab să fie frumos. Acoperişul lui e prea ţuguiat!
*
Boala frigului
Lui Deryzor i se făcu frig şi a decis că trebuie să se ducă după lemne.
Îşi luă toporul pe care îl primise moştenire de la bunicul său şi se afundă în pădure. "Care copac scîrţîie mai tare, ca un moşneag căruia i se frîng oasele şi cade
în moarte, pe acela îl voi tăia ca să-mi încălzesc tălpile. Căci de la talpă observ eu că se ridică frigul în sîn şi hainele nu mai sînt suficiente."
Merse ce merse apoi se opri în faţa unui copac.
— Ei, teiule bătrîn, se pare că te-au cam obosit vînturile care şi-au făcut cuib în coroana ta. Să ştii că am venit să te dobor şi să te trimit în lumea celor drepţi, după obiceiul strămoşesc.
— Măi Deryzor, rogu-te, nu mă lua tocmai pe mine. Sînt plin de carii şi putregai şi ţi-aş face mare mizerie prin casă. Apoi nu ştiu ce plămîni ai tu, dar fumul te-ar usca ca pe o prună şi ţi-ar cădea hainele şi aşa prea largi pe gardul pe care îl duci în spate.
Ai ajunge de rîsul găinilor şi te-ar trînti şi cocoşul la pămînt cu cîntecul său de la crăpatul zorilor. Fii înțelept şi ascultă un bătrîn! Ia la ochi vreo babă din aceea grasă dacă vrei să ai iarna asta căldură în vatră.
— Cum aşa fîrtate?! Doar nu vrei să mă duc printr-o mlaştină să scormonesc la tulpina vreunei răchite? Amar ar fi de munca mea…
— Nu măi Deryzorelule, eu vorbeam de o cioată. Oricum a rămas fără cap şi n-o mai doare nici în spate în legătură cu ce se întîmplă cu ea de acum înainte. Nu e bine să tai un pom care încă mai respiră stînd în
picioare. Şi-o creangă verde dacă îi tai nu-l vezi cum plînge şi-l doare?…
— Mda, mărturisesc că de plîns am văzut cum copacii plîng, dar n-am ştiut că-i doare. Eu îi credeam insensibili la asemenea daraveri.
— Păcatul tău, cînd un copac plînge înseamnă că-l doare.
Atunci Deryzor tăcu şi se îndreptă în direcţia indicată. Ajunse de îndată în faţa unei frumuseți de cioată, puternic în pămînt ancorată. Aici îmi trebuia un hîrleţ şi o lopată, zise el. Cu toporul n-o să fac decît aşchii care o să-mi sară în ochi. Dar nici acasă nu mă duc cu mîna goală să tremur pînă la primăvară.
Şi aşa se porni el să dea zdravăn cu toporul în insensibila cioată.
— Haram de capul tău, mai omule, dar cît e pădurea de mare tocmai pe casa mea ţi-ai găsit să-ţi verşi oful tău de fiinţă îngheţată?… La puişorii mei nu te gîndeşti că vor rămîne fără casă şi-i va înghiţi vreun hultan? se răsti la el o pupăză intens colorată.
— Iertare, coană pupăză, dar nu ai nici gaz, nici electricitate… De unde să ştiu eu că aici e o casă?!
— Bate la uşă, frate!
— Dar n-ai uşă!
— Fiecare bucată de lemn e o uşă! În fiecare bucată de lemn e o casă!
— În acest caz eu voi îngheţa de frig …
— Vei îngheţa pentru că te-ai încălzit cu focul transformării. Fără el nu ai fi ştiut niciodată de frig. Îți vorbesc de la Dumnezeu...Cînd l-ai aprins prima dată ai început să te transformi, căci aceasta e prima utilitate a focului.
Aşa şi-a amintit Deryzor de vorbele bătrînului de mai înainte.
Şi n-a mai îngheţat de atunci căci îi ţinea de cald învăţătura pe care o primea de la toate lucrurile din jur, vii toate.
*
Viaţă de cîine
Deryzor avea un cîine negru cu care ieşea uneori la plimbare. El nu ştia că aceasta e o metodă de relaxare pentru că el nu era încordat niciodată.
— Cum se poate să fie atît de relaxat? se întrebau oamenii. Numai un prost din născare ar putea să fie aşa. Şi totuşi iată că prostia este bună la ceva.
Era greu chiar şi pentru înţelepţii de pe Pămînt să explice situaţia. Dar toţi se spălau pe mîini cînd trăgeau concluzia că purtîndu-se în acest fel Deryzor nu va avea parte niciodată de viaţa veşnică, cea din colţul bisericii.
Dar precum cîinele său nu se sinchisea de asta, stăpînul său nici pe-atît, şi puteau să stea şi în ploaie fără să tuşească… „Cum se poate asta?!“ se întrebau iar oamenii. „Prost, prost, dar uite că materialul din care este făcut este bun.“
Totuşi nici unul dintre ei nu voia să-şi schimbe locaţia cu cea a lui Deryzor, astfel încît toţi trebuiau să
meargă regulat la doctor şi să primească ace în fund, mai cu seamă doamnele, pentru că ele erau mai sensibile şi mai slabe. Dar nici una nu ar fi vrut să trăiască cu Deryzor şi să-i pătrundă secretul, pentru că mai presus de orice ele se temeau că asta le-ar dăuna imaginii sociale.
„Cu ce am greşit să fiu atît de nefericit“, gîndea un poet cu care Deryzor se întîlnea mereu. „Ferice de cei săraci cu duhul!“ Şi se uita cu milă la Deryzor, pe care-l credea foarte trist, deoarece el credea că sufletul lui era singurul posibil pe Pămînt.
„Are viaţă de cîine“, spuneau oamenii, nu se ştie dacă la adresa patrupedului sau la adresa lui Deryzor,
pentru că amîndoi mergeau într-o direcţie şi erau susţinuţi de aceeaşi viaţă.
Oamenilor însă le părea că Dumnezeul cîinilor nu este identic cu Dumnezeul oamenilor, pentru că unul
zămislise întreaga creaţie, iar celălalt nu părea să ştie decît să latre.
— Nu asta e problema, spuse un altul, care în dimineaţa aceea observase că trebuia să-şi
strîngă cureaua cu o gaură mai încolo, deoarece în celelalte nu mai încăpea. Cel mai mult mi-e teamă să nu-l ia vîntul. Nu ai cum să apreciezi un om care nu e cît mai lat în spate ca să fie adăpost altora împotriva vîntului. Femeile vor să fie protejate, de aceea e mereu singur. Nici una nu va sta
pe lîngă el dacă nu va mai creşte în proprietate.
— Da, şi nici nu e greu lucrul acesta. E atîta abundenţă de supermarketuri pline cu de-ale gurii încît te poţi face mare cît ai pocni din degete.
— Măi Deryzor, de ce eşti atît de slab şi insesizabil?! Nu te simţi fără greutate pe Pămînt din cauza asta?
— Ba nu, de fapt mă simt foarte greu. Cînd vreau să zbor greutatea pe care o am mă reţine.
— Dar nu e de vină greutatea, frate. Eu cred că îţi lipsesc aripile.
— Da, şi eu m-am gîndit la treaba asta. Acum de fapt încerc să nu mai cred că îmi lipsesc aripile.
— Pentru asta ar trebui să-ţi schimbi "casa si mașina" iar Pămîntul nu prea permite asta, îi spuse un om înţelept. Nu te mai chinui degeaba!
— Bine spui, dar oricum toată ziua nu facem decît să ne chinuim. Cît ne bate soarele în pălărie, ca să ne întreţinem "casa" în stare de funcţionare muncim pe brînci şi ea tot se strică. Aerul ne-o rugineşte, apa ne-o
putrezeşte. Nu vi se pare că le folosim doar ca să cîştigăm timp?
— Adică ar trebui să descoperim ceva cît avem acest dram de conștiință, şi drumul e doar o stratagemă?
— Păi voi ce spuneţi, altfel efortul supravieţuirii ar mai fi atît de încrîncenat?
Şi oamenii din jurul lui Deryzor s-au gîndit un pic la treaba asta apoi la ce se gîndeau au uitat.
— Nu zău, e prea slab să fie frumos. Acoperişul lui e prea ţuguiat!
*
Boala frigului
Lui Deryzor i se făcu frig şi a decis că trebuie să se ducă după lemne.
Îşi luă toporul pe care îl primise moştenire de la bunicul său şi se afundă în pădure. "Care copac scîrţîie mai tare, ca un moşneag căruia i se frîng oasele şi cade
în moarte, pe acela îl voi tăia ca să-mi încălzesc tălpile. Căci de la talpă observ eu că se ridică frigul în sîn şi hainele nu mai sînt suficiente."
Merse ce merse apoi se opri în faţa unui copac.
— Ei, teiule bătrîn, se pare că te-au cam obosit vînturile care şi-au făcut cuib în coroana ta. Să ştii că am venit să te dobor şi să te trimit în lumea celor drepţi, după obiceiul strămoşesc.
— Măi Deryzor, rogu-te, nu mă lua tocmai pe mine. Sînt plin de carii şi putregai şi ţi-aş face mare mizerie prin casă. Apoi nu ştiu ce plămîni ai tu, dar fumul te-ar usca ca pe o prună şi ţi-ar cădea hainele şi aşa prea largi pe gardul pe care îl duci în spate.
Ai ajunge de rîsul găinilor şi te-ar trînti şi cocoşul la pămînt cu cîntecul său de la crăpatul zorilor. Fii înțelept şi ascultă un bătrîn! Ia la ochi vreo babă din aceea grasă dacă vrei să ai iarna asta căldură în vatră.
— Cum aşa fîrtate?! Doar nu vrei să mă duc printr-o mlaştină să scormonesc la tulpina vreunei răchite? Amar ar fi de munca mea…
— Nu măi Deryzorelule, eu vorbeam de o cioată. Oricum a rămas fără cap şi n-o mai doare nici în spate în legătură cu ce se întîmplă cu ea de acum înainte. Nu e bine să tai un pom care încă mai respiră stînd în
picioare. Şi-o creangă verde dacă îi tai nu-l vezi cum plînge şi-l doare?…
— Mda, mărturisesc că de plîns am văzut cum copacii plîng, dar n-am ştiut că-i doare. Eu îi credeam insensibili la asemenea daraveri.
— Păcatul tău, cînd un copac plînge înseamnă că-l doare.
Atunci Deryzor tăcu şi se îndreptă în direcţia indicată. Ajunse de îndată în faţa unei frumuseți de cioată, puternic în pămînt ancorată. Aici îmi trebuia un hîrleţ şi o lopată, zise el. Cu toporul n-o să fac decît aşchii care o să-mi sară în ochi. Dar nici acasă nu mă duc cu mîna goală să tremur pînă la primăvară.
Şi aşa se porni el să dea zdravăn cu toporul în insensibila cioată.
— Haram de capul tău, mai omule, dar cît e pădurea de mare tocmai pe casa mea ţi-ai găsit să-ţi verşi oful tău de fiinţă îngheţată?… La puişorii mei nu te gîndeşti că vor rămîne fără casă şi-i va înghiţi vreun hultan? se răsti la el o pupăză intens colorată.
— Iertare, coană pupăză, dar nu ai nici gaz, nici electricitate… De unde să ştiu eu că aici e o casă?!
— Bate la uşă, frate!
— Dar n-ai uşă!
— Fiecare bucată de lemn e o uşă! În fiecare bucată de lemn e o casă!
— În acest caz eu voi îngheţa de frig …
— Vei îngheţa pentru că te-ai încălzit cu focul transformării. Fără el nu ai fi ştiut niciodată de frig. Îți vorbesc de la Dumnezeu...Cînd l-ai aprins prima dată ai început să te transformi, căci aceasta e prima utilitate a focului.
Aşa şi-a amintit Deryzor de vorbele bătrînului de mai înainte.
Şi n-a mai îngheţat de atunci căci îi ţinea de cald învăţătura pe care o primea de la toate lucrurile din jur, vii toate.
*
Viaţă de cîine
Deryzor avea un cîine negru cu care ieşea uneori la plimbare. El nu ştia că aceasta e o metodă de relaxare pentru că el nu era încordat niciodată.
— Cum se poate să fie atît de relaxat? se întrebau oamenii. Numai un prost din născare ar putea să fie aşa. Şi totuşi iată că prostia este bună la ceva.
Era greu chiar şi pentru înţelepţii de pe Pămînt să explice situaţia. Dar toţi se spălau pe mîini cînd trăgeau concluzia că purtîndu-se în acest fel Deryzor nu va avea parte niciodată de viaţa veşnică, cea din colţul bisericii.
Dar precum cîinele său nu se sinchisea de asta, stăpînul său nici pe-atît, şi puteau să stea şi în ploaie fără să tuşească… „Cum se poate asta?!“ se întrebau iar oamenii. „Prost, prost, dar uite că materialul din care este făcut este bun.“
Totuşi nici unul dintre ei nu voia să-şi schimbe locaţia cu cea a lui Deryzor, astfel încît toţi trebuiau să
meargă regulat la doctor şi să primească ace în fund, mai cu seamă doamnele, pentru că ele erau mai sensibile şi mai slabe. Dar nici una nu ar fi vrut să trăiască cu Deryzor şi să-i pătrundă secretul, pentru că mai presus de orice ele se temeau că asta le-ar dăuna imaginii sociale.
„Cu ce am greşit să fiu atît de nefericit“, gîndea un poet cu care Deryzor se întîlnea mereu. „Ferice de cei săraci cu duhul!“ Şi se uita cu milă la Deryzor, pe care-l credea foarte trist, deoarece el credea că sufletul lui era singurul posibil pe Pămînt.
„Are viaţă de cîine“, spuneau oamenii, nu se ştie dacă la adresa patrupedului sau la adresa lui Deryzor,
pentru că amîndoi mergeau într-o direcţie şi erau susţinuţi de aceeaşi viaţă.
Oamenilor însă le părea că Dumnezeul cîinilor nu este identic cu Dumnezeul oamenilor, pentru că unul
zămislise întreaga creaţie, iar celălalt nu părea să ştie decît să latre.
Trebuie ţinut în lanţ într-o curte de om gospodar,
spuneau ei despre cîine, căci aşa a hotărît Dumnezeu
cînd l-a creat. Toate vietăţile sînt făcute pentru om. Animalele sînt proaste nu din alt motiv, ci în primul
rînd pentru că nu ştiu asta!…
Aşa încît Deryzor avea permanent grijă de bietul cîine ca de el însuşi, lucru care i-a făcut
pe oameni să creadă că legăturile dintre ei sînt atît de strînse pentru că fac parte din aceeaşi rasă. Specia,
nu-i vorbă, era imposibil de confundat, dar rasa putea fi identică prin comportament şi, cum nici unul nici altul nu suferea să stea în lanţ, părerea oamenilor era pe deplin acoperită.
Să trăieşti aşa fără nici o obligaţie e inadmisibil, spuneau ei despre Deryzor. El nici nu s-ar fi născut dacă noi nu am fi inventat un loc unde femeile nasc numit maternitate şi dacă el nu creează profit nu plăteşte nici impozite şi astfel munca noastră se părăgineşte şi viitorul nu are cum să mai fie asigurat. Fără muncă nu ar fi viitor. Ar fi numai prezent şi lucrul acesta ar dăuna foarte mult economiei…
Ei voiau să-i pună neapărat un lanţ după gît, nu pentru că ar fi ştiut că lucrul acesta îl va face fericit, ci
pentru că ei nu voiau să fie singurii care îl poartă. Ei omiteau să recunoască că Deryzor nu era interesat de beneficiile pe care organizarea lor plină de privaţiuni le-o oferea, spre bucuria minţii care în forma asta lui Deryzor îi cam lipsea.
— Nu are minte mai multă decît un cîine, altfel nu se explică de ce îi place să trăiască o viaţă de cîine la
margine de sat, cînd noi trăim în vile cochete şi avem încălzire centrală. Nici măcar nu e racordat la reţeaua de electricitate şi nici măcar un lampion nu am văzut aprins în cocioaba lui ori de cîte ori am trecut noaptea pe la poarta pe care ar fi trebuit să o aibă. Se vede că Deryzor a îmbătrînit…
Dar ei nu ştiau că bucuria lui Deryzor era viaţa însăşi şi nicidecum vreun lucru creat de minte, aşa cum
era moda prin acel sat. Eu nu am văzut, dar aşa se spune că era în toate satele şi oraşele şi din această cauză supărarea oamenilor era pe deplin justificată.
Dar Deryzor nu ştia de ceea ce ştiu oamenii, pentru că el nu-şi arsese ochii cu luminile morţii care ard aripile fluturilor, el avea ochii vii şi putea să vadă la fel de bine atît în timpul zilei cît şi în timpul nopţii. Cît despre poartă nu-şi comandase nici una căci nu avea ce să ascundă în spatele ei şi nici nu-l măcina teama că cineva ar putea să-i fure averea, pe care natura i-ar fi dat-o a doua zi, mai proaspătă şi mai curată.
Spun asta pentru că pe vremea aceea oamenii nu reuşiseră să culce la pămînt decît a patra parte din natură, dar ambiţia lor era mare şi ei nu aveau de gînd să se oprească la acest procent aproape umilitor pentru umanitate.
Deryzor ar fi trebuit să-şi facă griji în această privinţă dacă ar fi ştiut să-şi facă rost de o substanţă
specială care se găsea mai ales în aglomerările umane, în care să-şi depoziteze grijile, ca să fie în rînd cu oamenii.
Dar cum el nu ştia de treaba asta îl lăsase pe Dumnezeu-Viaţa să se ocupe de tot şi din această cauză
viaţa nu a intrat niciodată în conflict cu el.
Şi astăzi Deryzor locuieşte în acel sat îndepărtat, dar fiindcă a rămas singurul lui locuitor, a fost şters de pe hartă şi numai căutătorilor de comori le-a mai rămas şansa să-l regăsească vreodată. Aceşti căutători ştiu că Viaţa din Deryzor, necondiţionată de nimic, este cea mai de preţ comoară, singura care merită căutată.
*
Deryzor parlamentarul
Nu se ştie din ce cauză o mulţime de oameni din
oraşul lui Deryzor au venit la el şi i-au spus că vor să-l
aleagă parlamentar.
— Par la ce? întrebă Deryzor.
— Parlare la tribună, cînd îţi vine rîndul.
— Tribuna aceasta are puteri magice? Adică dacă
eu îi cer să facă special ea chiar poate să o facă?
— Cam aşa, pentru că dintr-un ciocănel bătut în ea
cînd o lege e gata milioane de oameni trebuie să-şi
schimbe natura veche cu una nouă şi cine nu se acomodează
crapă.
— Dar de cîte legi are nevoie omul ca să trăiască
bine?! Eu văd foarte puţine, într-o săptămînă mi-aş termina
treaba şi m-aş întoarce acasă.
— Stai, că nu e aşa, noi te trimitem acolo pentru
patru ani şi pentru că nici o lege nu e bună, deoarece ea
presupune o restricţie şi o pedeapsă, tu nu vei avea
altceva de făcut în această perioadă decît să le dărîmi pe
cele vechi ca noi să ne amăgim că cele noi vor fi mai
bune.
— Ei! se răsti atunci un om al puterii, adică parlamentul
nu are nici o noimă şi ne-ar fi mai bine fără el?!
Dacă n-ar fi animale pe străzi, nimic de zis, tare ne-am
mai debarasa de politică, dar atîta vreme cît oamenii nu
se mai satură de carne, dacă n-ar fi legi ferme şi precise
care să reglementeze această activitate sîngele ar curge
prea vijelios pe caldarîm.
— Sînge?! rosti Deryzor. Mi-a displăcut dintotdeauna
să-l văd, pentru că am observat că ceva e în neregulă
atunci cînd el este văzut. Dacă o să ajung parlamentar
am să fac tot ce pot ca el să rămînă întotdeauna acolo
unde îi e locul, în interiorul corpului şi nu la lumina
ochilor, pe stradă sau în magazinele alimentare. Am să
accept invitaţia voastră şi am să-i cer acelei tribune să
vă ajute, spuse el cu respect deja pentru acea tribună.
Deryzor a avut susţinere peste aşteptări, spunîndu-i-
-se Alesul şi, la deschiderea sesiunii parlamentare, a
fost invitat sub cupola unei săli grandioase care îi amintea
de o sală de circ. Încă din primele zile el a observat
că majoritatea parlamentarilor au interdicţie să fie sinceri
şi să caute pacea pentru că astfel ei şi-ar termina de
îndată treaba şi nu ar mai fi nici o motivaţie să fie plătiţi.
Ei hîrîiau scaunele de colo-colo prin tot felul de
comisii şi chiar dacă ajungeau la vreun punct comun
acolo între ei, ca oameni, cînd ajungeau în plen mai
întotdeauna Sarsailă îşi băga coada şi legea nu se putea
vota şi gata. Era un vuiet acolo de satisfacţii şi insatisfacţii
încît era foarte uşor să fii luat de val şi să fii dat
cu capul de pereţi, susţinînd o opinie sau alta.
Ce să facă acum Deryzor ca să-şi slujească alegătorii?
Pentru cei care făceau parte dintr-un partid totul era
simplu, trebuiau doar să zică da cînd opozanţii lor spuneau
nu, dar el, fiind independent, trebuia să-şi realizeze
strategia în funcţie de interesul omului de rînd. Iar
oamenii de rînd n-au răbdare. Rezultatele trebuiau să se
vadă imediat.
Ce să facă el ca să atragă atenţia opiniei publice? El
ştia foarte bine că cel împins în parlament de faimă e
ascultat cu uşurinţă dar el cum să-şi realizeze faima şi
să fie ascultat? Să folosească lozinci naţionaliste? Să
promită oamenilor marea cu sarea? Nu, nu mai era nimic
disponibil… Toate strategiile fusese arestate de
partidele istorice şi licenţa era scumpă. Aşa încît a hotărît
să aleagă calea negativă cu bună ştiinţă pentru a intra
în atenţia mass-mediei. Cum începea o şedinţă în plen
el se prefăcea că doarme şi atunci toţi cameramanii şi
reporterii îl lăsau baltă pe cel de la tribună pentru a se
ocupa de el căci, ştiau ei, circul ridică mult mai mult
audienţa decît vorbele bine ticluite de care oamenii sînt
foarte plictisiţi.
— Ia auziţi cum sforăie domnul parlamentar pe care
noi, poporul, îl plătim, spuneau ei, dînd microfonul mai
aproape.
Iar Deryzor le făcea pe plac, sforăind mai tare.
„Cine or fi proştii care l-au ales?“ gîndeau ei, dar se
fereau să dea asta pe post pentru că ei ştiau că erau
plătiţi tocmai de aceşti proşti.
De fapt ei nu-l vedeau pe Deryzor, ci se vedeau pe
ei, cei din temerile lor, în situaţia penibilă în care acesta
se producea cu bună ştiinţă pentru a intra în miezul
prostiei.
Cîţi au văzut-o din interior? E uşor să-i judeci pe
alţii dacă n-ai trecut prin experienţele lor…
Deryzor văzuse mulţi oameni cum dorm în mijlocul
celui mai avîntat discurs.
Care e somnul care dăunează mai mult? Cel în care
stai liniştit într-un fotoliu sau într-un pat, sau cel din
care se adapă o mie de monştri însetaţi de sînge şi răzbunare?
Lăudaţi au fost patrioţii care şi-au atras o
majoritate naturală şi naivă cînd oportunităţile istoriei
au permis-o din motive absolut paralele cu ei, culegînd
lauri pe care nu-i meritau… Şi pe ce s-a sprijinit discursul
lui zgomotos? Pe duşmănia faţă de un animal rănit
şi ajuns în inferioritate…
Şi totuşi ei au fost necesari, veţi zice. La ce? La
divizarea lumii în triburi pe care ei cu fală le-au numit
naţii şi ţări? La crearea unor modele de gîndire şi exprimare
care au împiedicat evoluţia omului cu mii de ani.
Ce n-a vrut să cedeze omul, adesea cu preţul vieţii,
prostit de asemenea adormiţi, acum dă de bunăvoie şi
se leapădă de asemenea cîrpe precum bolnavul, după ce
s-a însănătoşit, de pansamentele care put şi-i amintesc
de urîciunile prin care a trecut. Ce va mai rămîne în
cîteva zeci de ani din limbile pentru care, spune-se, s-au
sacrificat strămoşii? O unitate de memorie într-un calculator
de muzeu, cîteva grame de siliciu şi aluminiu…
Cine a împiedicat pacea şi unitatea umană să se
manifeste? Cuceritorii? Gingis han, Alexandru sau
Napoleon? Ei reprezentau o majoritate efemeră într-un
timp şi într-un spaţiu limitat, dar după cîteva generaţii
asupritorii şi asupriţii ar fi format un popor nou cu
energii altminteri nedescoperite şi chiar conducătorii
s-ar fi ales dintre cei asupriţi.
E periculoasă pisica care doarme lîngă horn şi în
preajma căreia eşti odihnit şi relaxat sau fiara care-şi
arată colţii urît mirositori?
Deryzor voia să le spună asta oamenilor dar nu era
momentul. Sau poate se va răzgîndi şi nu-l va spune
niciodată în această legislatură, subiectul fiind încă
destul de delicat pentru gustul comun, dar în curînd vor
fi destui care să-l spună.
Asta fusese strategia lui Deryzor.
În cele din urmă Deryzor a fost înţeles de foarte
mulţi oameni şi el a exemplificat ori de cîte ori a luat
cuvîntul pericolul pe care-l reprezintă somnul celor
nebuni de dorinţă, încît oamenii l-au apreciat şi au vrut
să-l mai aleagă parlamentar pentru încă patru ani. Dar
Deryzor a refuzat pentru că el şi-a dat seama că viaţa pe
Pămînt este scurtă şi în acest timp trebuie să mai
experimenteze ceva.
*
Deryzor urcă în rang şi ajunge văcar
După ce şi-a terminat mandatul de parlamentar următoarea
meserie a lui Deryzor a fost aceea de văcar.
Desigur că ar fi putut face şi altceva dar în meseria de
văcar a considerat el că îşi poate pune în aplicare cel
mai bine ce a învăţat de la înalta tribună a parlamentului.
Vacile nu prea erau de acord cu decizia lui dar, după
cum se învăţaseră, în cele cîteva mii de ani de cînd erau
în slujba omului, cu tot felul de nuiele şi ciomege pe
spate, tot aşa au admis că se vor învăţa şi cu noile reguli
împrumutate de la Casa Poporului.
— Ei, suratelor, cuvîntă o vacă mai tînără, acum e
momentul să ne emancipăm. Eu cred că e un lucru bun
că Deryzor a ajuns conducătorul nostru. Se vede după
cum calcă, ca pe covorul roşu, că e doldora de idei noi
şi revoluţionare…
— Stai cuminte! făcu plictisită o vacă rasată şi mult
mai în vîrstă. Oamenii tot la fel de tare ne vor stoarce
de ţîţe, vor continua să mănînce rasol din carnea noas56
tră, iar de îmbrăcat tot cu pielea noastră tăbăcită se vor
îmbrăca şi de acum încolo.
— Ba bine că nu, răspunse taurul şef, căruia i se
puse roşu de toreador pe ochi cu privire la Deryzor,
deoarece îl bănuia pe acesta că urmează să-l deposedeze
de unele prerogative.
— Păi da, se băgă şi un viţel în vorbă, om sau fiară,
oricare ar fi ordinea, noi vitele tot trebuie să ajungem în
meniul lor. Oare care o fi diferenţa între oameni şi
fiare?! Faceţi-mă şi pe mine să înţeleg…
— Aici competenţa noastră e insuficientă, rosti cea
mai bătrînă dintre vaci, dar eu cred că Derzyor, cel care
a trecut prin burta organului legislativ, ne poate lămuri
în privinţa asta.
— Eu nu mă prezint cu jalba în proţap în faţa domniei
sale, să fiu confundat cu un organizator de răscoală,
zise taurul şef. În afară de iarbă îmi mai place şi ceea
ce fac pentru propăşirea glorioasei noastre specii, sacră
în unele locuri şi sacrificată în altele. Nu vreau să fiu
tăbăcit înainte de vreme!
— Oho, eu aici văd o sămînţă de streche, sări o viţică
care nu mai avea stare de la o vreme încoace, dacă
ne-am porni toate deodată în galop am putea rade satul
oamenilor de pe faţa pămîntului. Apoi am putea paşte
în voie prin toate lanurile cu bunătăţi fără să mai fim
ciomăgite de oameni.
Dar nimeni nu-i răspunse deoarece toate vacile au
considerat la unison că e mai bună iarba decît explicaţiile
filozofice pe tema inutilului şi efemerului în faţa
unei opinii atît de deplasate.
Deryzor însă bănuia care e starea de spirit printre
vaci şi una dintre primele lui decizii a fost aceea de le
aduna şi a le vorbi, aşa cum fac toţi şefii după ce sînt
confirmaţi în funcţie.
— Dragele mele, începu el, oare voi ştiţi pentru ce
există legile?
— Nu! mugiră toate la unison, cu coada ţeapănă
băţ, semn de cea mai adîncă sinceritate.
— Pentru că în nici o vietate, continuă el, nu există
destulă conştiinţă care să permită traiul, în cirezi aşa
mari ca ale voastre, în deplină ordine şi armonie. Pentru
asta, oamenii, după exemplul divin, s-au gîndit să conceapă
legi.
— Asta mă pune pe gînduri, stăpîne, rosti cea mai
bătrînă dintre vaci. Cînd Dumnezeu a dat primele legi,
aşa cum spui, tot el a completat şi o lista de pedepse,
zic cărţile sfinte, ca şi cum el ar fi ştiut că fiinţele vii nu
le pot respecta.
— Se prea poate, dacă e vorba despre Dumnezeul
din cărţile fabricate din acelaşi material ca cel al ieslei
din care şi voi lingeţi sare… Dar eu nu ştiu să vorbesc
despre acel Dumnezeu, intrînd în conflict cu predicatorii
evlavios atestaţi, eu mă gîndeam la Dumnezeu ca
la ceva care susţine viaţa şi nu judecă pe nimeni, acela
pe care îl cunoaştem cu inima, nu cu mintea noastră.
— Bravooo! Foarte frumos! se auzi atunci îndelung
prin izlazul comunal, după care urmă un ropot puternic
de aplauze. Aşa te vrem! Zi-i mai departe stăpîne
Deryzor! Şi noi sîntem oloage, oarbe şi bolnave, avem
şi noi dreptul să fim iluminate aşa cum au fost oamenii
aceia despre care se scrie în unele cărţi necanonizate.
— Aşadar, continuă Deryzor impasibil, trebuie să
vă dau legi noi, căci ele trebuie schimbate măcar o dată
la două mii de ani deoarece, datorită mişcării întregului
sistem solar în jurul punctului de referinţă al galaxiei,
s-a stabilit ştiinţific şi ocult că situaţia actuală nu mai
corespunde realităţii.
— Super tare! Bravo, domnule Deryzor!… Şi noi
simţeam că ne strînge în ultima vreme pielea asta veche
şi răpciugoasă. Ne gîndeam că dacă nu intervine ceva
ajungem fosile vii şi-o să ne crească negi pe greabăn
asemeni crocodililor. Deci ce veşti ne aduci de la înaltele
tribune ale cunoaşterii omeneşti care, după cum
deja am putut să observăm, e în stare să facă iarba mai
verde şi grajdurile mai iluminate.
— De azi înainte, rosti Deryzor, nu veţi mai fi ucise
ci doar eutanasiate.
— Uraaa!, săriră toate vacile în sus, apucate de cea
mai naturală streche. Credeam că n-o să mai apucăm
ziua asta. Bravo! Mulţumim ţie galaxie că te-ai gîndit
să dai colbul terestru deoparte şi să ne iluminezi pe noi,
slabele, din cauza ierbii insuficiente. Şi, ia zi-ne, stăpîne
Deryzor, ce vom mînca de acum înainte? Cred că şi
acest aspect va suferi unele îmbunătăţiri, dacă tot e să
ajungem ca stelele de iluminate.
— Dragele mele, aici intervine cea mai sublimă
minune care se poate întîmpla fiinţelor vii, aceea că de
acum înainte, conform legilor cosmice de cei mai de
vază înţelepţi enumerate, vă veţi hrăni numai cu lumină
solară şi nu veţi mai suferi niciodată de foame.
— Hooo! mugiră toate vacile suprem de dezamăgite.
Cum aşa?… Nu vrem asta!… Lasă-ne în pace cu toată
evoluţia ta, mai bine ciomăgite şi înjugate, apoi la rasol
şi în alte bucate… Ce aiurești, bădie?… Nu dăm noi
iarba noastră pe lumina ta solară nici dacă ne treci în
calendar alături de Sfînta Parascheva!
Astfel cuvioasele vaci l-au trimis pe Deryzor la
plimbare, cerînd primarului să-l aducă înapoi pe vechiul
văcar.
*
Deryzor în armată
La vremea cînd patria strămoşilor l-a îndemnat să
calce pe urmele lor, Derzyor a ajuns în armată. Strămoşii
s-au jertfit, spun cărţile de istorie, din grijă nespusă
pentru urmaşii lor, astfel încît pentru ca un om să aibă
viitor trebuie să ştie neapărat despre trecut, altfel patriile
nu ar mai avea nici o raţiune de existenţă şi globul
pămîntesc ar fi plictisitor şi de o singură culoare.
Deryzor a fost tuns zero, după regulament, şi îmbrăcat
în haine kaki, ca să nu fie reperat de duşman din
cauza pletelor sale. A urmat o perioadă de mare avînt
patriotic presărat cu salturi în faţă şi şuturi în spate, ca
să se înveţe soldatul cu disciplina şi cu dragostea de
ţară. Nu că i-ar fi lipsit lui Deryzor această mare dragoste,
deoarece el crescuse la ţară, dar se punea problema
unor băieţi cu urme de cercei în nas şi urechi,
care nu ştiau s-o respecte, deoarece ei îi bănuiseră mereu
pe profesori că vor să le bage în cap ceva inutil şi
nefolositor.
Puştile de instrucţie trecuseră prin multe mîini şi
erau lucioase de atîta frecat.
La fel era şi asfaltul din sfînta unitate, căci pe lîngă
drapel, de curînd apăruse şi o mică capelă în care icoanele
şedeau perete în perete cu camera de arme, astfel
încît şi duşmanii aveau şanse să ajungă la cer dacă
aveau norocul să fie împuşcaţi de gloanţe sfinţite cu
agheasmă. Deryzor se gîndi atunci că ar fi trebuit să le
dea şi lor straie asemeni cinstitelor feţe bisericeşti, pentru
că şi ei erau antrenaţi să-i conducă pe oameni la cer,
mai ales pe duşmani, lucru de un altruism formidabil în
condiţiile în care cu greu se mai găsea pe pămînt ceva,
inclusiv apa, care să se poată achiziţiona fără bază plus
tva, prima scrisă cu roşu, mare, iar cei nouăsprezece la
sută suplimentari, cît se poate de mic, ca să treacă
neobservaţi pentru cuviincioşii plătitori. Această înşelăciune
însă era admisă de toţi oamenii, tacit, ca o consecinţă
a războiului rece dintre mintea pătimaşă şi conştiinţă,
care pe vremea aceea nu-şi alesese încă nici un
cîştigător.
Aşadar armata dura de la un an şi patru luni pînă la
doi ani, în funcţie de dragostea de ţară, obligatorie, a
fiecărui tînăr, conform legilor în vigoare.
Deryzor era un soldat model. Mergea ca o morişcă
tîrîş şi era primul la orice aplicaţie, mai cu seamă seara,
cînd la ordinul veteranilor, soldaţii din primul ciclu trebuiau
să conducă valizele pe sub pat. „E o activitate de
bază, spuneau ei, somnul e pentru vite, dar soldatul
model trebuie să nu doarmă niciodată, să fie vigilent la
tot ce foşneşte şi, în situaţiile de cumpănă, să tragă imediat
în direcţia aceea, chiar dacă pe acolo este vreun
camarad, cum adesea se întîmplă în războaiele adevărate…
Ei, nu-i bai! Primeşte mama acasă onoruri militare,
apoi mai eşti şi avansat post-mortem… Măiculiţă!
spuneau ei, cu asemenea cinste să tot mori! Îţi dai
seama? Să te laude toată lumea la televizor, iar fetele
mari să plîngă după tine ca după un prinţ în timp ce
dacă ai fi trăit te-ar fi respins… Mamă, ce onoare!“
Nu puteai să ieşi la apel şi să spui că nu eşti de acord
cu asta. Era inadmisibil pentru ţară o asemenea ofensă.
„Uite, ea cîte a făcut pentru tine? Tu măcar nici nu poţi
muri pentru ea? Nu contează cum, dacă patria ţi-o cere
trebuie să mergi şi cu capul în mîini sau dacă ţi-au fost
tăiate mîinile de vreun obuz să ţi-l duci între picioare.
Ce, asta-i o ruşine?! Toate capetele încoronate au ieşit
dintre picioare şi uite acum ce mari au ajuns!… Sau
vedetele de fani adulate?… Ce contează de unde au
ieşit sau cine i-a făcut…“
— Bine, dar ce contează?
— Ceea ce vor masele, neinstruitule! Ele sînt
suverane!
— Masele sau mesele?
— Dar care e diferenţa, frăţioare?! Din ce cresc
masele? Din bucate! Fără acest surplus de bucate
masele nu s-ar fi înmulţit atît de mult şi acum n-ai mai
fi avut ce să aperi.
Asta da, dezonoare!…
Şi Deryzor mulţumi lui Dumnezeu că asta nu s-a
întîmplat.
Totuşi a fost trimis acasă înainte de a se convinge pe
deplin de chestia asta.
Armata se terminase sau ostaşii fuseseră terminaţi?
De-a lungul timpului s-a întîmplat şi una şi alta.
Deryzor a făcut parte dintre norocoşii care au plecat
înspre casa de deasupra pămîntului şi nu direct înspre
cea din pămînt.
A plecat totuşi decorat cu o mulţime de vînătăi.
Pentru patrie!
*
Întîlnire cu spiritele
Casa lui Deryzor era lîngă o mănăstire străveche.
Zidurile înalte de cîţiva metri împiedicau ochiul neiniţiat
să privească înăuntru, astfel încît oamenii interesaţi
de vreun beneficiu spiritual trebuiau să intre pe poarta
principală şi să aprindă măcar o lumînare, contra cost,
precum era obiceiul pe vremea aceea. Dar pe poarta din
spate, numită a spînzuraţilor, nu putea intra nimeni încă
de pe vremea cînd se interzisese această umanitară
metodă de îndreptare a vinovaţilor.
Casa lui Deryzor avea vedere chiar înspre această
poartă şi spiritele smulse din trup cu mare împotrivire,
rătăcind prin lume în căutarea liniştii de mici copii
pierdută, se întorceau adeseori la locul unde dreptatea
fusese înfăptuită. Desigur, ele nu erau de acord cu
această exprimare, pe care o contestau vehement, dar
cum erau lipsite de dreptul de a se arăta în public, nici
un om nu a putut vreodată să simtă durerea din sufletul
lor.
Chiar dacă ar fi putut să o facă oamenii ar fi fost cu
toţii interesaţi să afle dacă i-a durut la fel de mult sufle65
tul şi atunci cînd au comis mişeliile şi crimele pentru
care au primit creştineasca pedeapsă de la poarta cuvioasei
mănăstiri. Pe atunci toţi oamenii socoteau că
această metodă este născută din os divin şi nimeni nu
concepea o altă cale de a se face dreptate pe pămîntul
oamenilor, în proporţie fixă de cincizeci la sută făcut
din nedreptate.
Dar oamenii nu se temeau în primul rînd de moarte,
de care invariabil ştiau că nu vor putea să scape, ci de
felul cum mor, căci pe unele metode le socoteau onorabile,
iar pe altele nu.
Chiar se formase un curent în faţa căruia şi îngerii
rămaseră muţi, acela de a muri onorabil, deoarece se
spunea că altfel mortul nu s-ar fi simţit bine. Nu ştiu
dacă mai ştiţi, dar la început îngerii vorbeau cu oamenii,
dar cu timpul şi-au pierdut glasul văzînd ce le trece
oamenilor prin cap…
Alta însă era întrebarea care se născuse în mintea lui
Deryzor. Dacă invariabil cincizeci la sută dintre fiinţele
şi lucrurile de pe pămînt comit nedreptatea în raport cu
cealaltă jumătate asupra căreia pedeapsa cea mai justă
este moartea, oamenii mor pentru că asta îşi doresc unii
altora şi nicidecum din altă cauză.
Astfel Deryzor a ajuns la concluzia că drepţii sînt
nedrepţii şi nedrepţii sînt drepţii în funcţie de cel care
judecă.
Dar poate cineva să facă vreo judecată după capul
lui? Ioc! Aşa cum judecătorul de la înalta curte are un
vraf de file după care se ghidează ca să dea un verdict,
tot aşa un om de rînd are un teanc de concepţii şi de
gînduri după care se pronunţă asupra dreptăţii înconjurătoare.
Sînt ele creaţia lui? Nicidecum! Ar fi putut fi altele
în alte condiţii dar pentru că aşa s-a rotit Pămîntul în
jurul Soarelui între aceste coordonate spaţio-temporale
alt rezultat nu putea fi şi ca să se menţină echilibrul
cineva trebuie să moară ca altul să se nască.
Se întreba Deryzor, în naivitatea lui memorabilă,
dacă numărul fiinţelor vii pe Pămînt nu a fost dintotdeauna
o constantă? Se întreba dacă Pămîntul nu poate
primi decît un număr finit de fiinţe, indiferent de mărimea
şi forma lor? Şi e rău dacă oamenii devin tot mai
mulţi iar celelalte specii de forme organice tot mai puţine?
Deryzor nu putea răspunde la această întrebare pentru
că nu avea cum. Dacă n-ar fi fost implicat în vîrtejul
manifestării ar fi putut fi just, dar el nu era decît cel
care observă din mers. El nu avea pretenţia să dea
soluţii pentru că prin simplitatea naturii sale, apropiată
de cea originală, simţea că soluţiile sînt o iluzie, zero în
cotaţie fixă, pentru că oricare ar fi fost ele, profund
chibzuite sau la întîmplare, erau valabile numai pentru
cincizeci la sută dintre fiinţele vii.
Sigur, această idee avea mulţi duşmani care dădeau
bine cu pana sau cu vîrful limbii, dar cel înţelept tăcea
mut ca peştele asupra acestui subiect, deoarece pentru
el nu era greu de observat că absolut orice lucru sau
concept după cîteva transformări de loc sau de timp
este tot atît de bun pe cît de rău şi sfîrşitul seminţei care
dă colţ în orice primăvară este un lucru imposibil în
univers… Soarta minţii ajunsă într-o anumită formă era
dependentă de alegerea sau judecata unora sau altora,
dar soarta vieţii, în sens real, nu depindea de nimic.
Aşa încît Deryzor s-a gîndit să stea de vorbă cu
spiritele neliniştite şi să le explice cum stă situaţia la
vremea actuală.
— Nu aveţi de ce să vă simţiţi vinovate, le spuse el,
lumea v-a făcut aşa şi nu este copil, care luat de la
mama lui, imediat după ce a fost zămislit şi pus într-un
mediu anume să nu fie influenţat de ceea ce vede sau
aude. Toate acestea se întîmplă după aceeaşi metodă
după care copii se învaţă să vorbească, reproducînd
sunetele pe care le aud. Iar excepţiile în care un copil
crescut între criminali ajunge un binefăcător sînt minciuni.
El tot un criminal rămîne, dar pentru alţii.
— Nu ne facem griji pentru cei morţi, răspunseră
spiritele fremătînd prin întuneric, nu ai înţeles… Noi nu
sîntem spiritele celor morţi, noi sîntem spiritele celor
vii, încărcate de gînduri şi remuşcări. Lumea a devenit
prea grea şi prea complexă! Lumea e plină de spirite
care nu şi-au găsit calea pe care se pot linişti şi de aceea
nu pot muri. De aceea plîngem.
Atunci Deryzor şi-a plecat capul în pămînt şi a tăcut
conştient de ignoranţa lui.
*
Dimineaţa unei nopţi de vară
La marginea pădurii cîteva păsări se chinuiau să
compună un tril. Roua unsă pe pămînt de bidinelele
nopţii încă nu dădea semne că vrea să plece.
Unde sînt greierii nopţii negri ca tăciunele? se
întrebă Deryzor. Toată noaptea nu m-au lăsat să dorm,
oare ei sînt de vină sau eu? Poate n-am fost obosit şi îi
acuz degeaba… Acesta e obiceiul oamenilor, ce să-i
faci?… Dintre ei vin şi la ei trebuie să mă întorc. Dar la
noapte voi veni iar să dorm în liniştea dintre oraş şi
pădure.
Cînd eram copil voiam să dorm în copaci, astăzi
mi-e frică să nu cad. De cădere mă tem şi totuşi nu
încetez să cad. Cum zicea bătrînul acela simpatic? „Oamenii
nu îmbătrînesc, oamenii se prostesc.” Cît eşti
tînăr eşti fericit pentru că nu ştii, lumea te trimite la
şcoală ca să înveţi, ajungi învăţat dar nu mai eşti fericit.
Ce ciudat! De ce trebuie omul să înveţe? Să-şi îmbunătăţească
condiţiile de trai?… De aceste condiţii minunate
se bucură doar copii şi nebunii, cînd trebuie să le
produci adio bucurie…
Un viezure, veşnic mînat de un foc interior după
mîncare, dădu nas în nas cu Deryzor şi se răsti la el.
— Tu ce faci pe aici? Vă ştiu
cînd l-a creat. Toate vietăţile sînt făcute pentru om. Animalele sînt proaste nu din alt motiv, ci în primul
rînd pentru că nu ştiu asta!…
Aşa încît Deryzor avea permanent grijă de bietul cîine ca de el însuşi, lucru care i-a făcut
pe oameni să creadă că legăturile dintre ei sînt atît de strînse pentru că fac parte din aceeaşi rasă. Specia,
nu-i vorbă, era imposibil de confundat, dar rasa putea fi identică prin comportament şi, cum nici unul nici altul nu suferea să stea în lanţ, părerea oamenilor era pe deplin acoperită.
Să trăieşti aşa fără nici o obligaţie e inadmisibil, spuneau ei despre Deryzor. El nici nu s-ar fi născut dacă noi nu am fi inventat un loc unde femeile nasc numit maternitate şi dacă el nu creează profit nu plăteşte nici impozite şi astfel munca noastră se părăgineşte şi viitorul nu are cum să mai fie asigurat. Fără muncă nu ar fi viitor. Ar fi numai prezent şi lucrul acesta ar dăuna foarte mult economiei…
Ei voiau să-i pună neapărat un lanţ după gît, nu pentru că ar fi ştiut că lucrul acesta îl va face fericit, ci
pentru că ei nu voiau să fie singurii care îl poartă. Ei omiteau să recunoască că Deryzor nu era interesat de beneficiile pe care organizarea lor plină de privaţiuni le-o oferea, spre bucuria minţii care în forma asta lui Deryzor îi cam lipsea.
— Nu are minte mai multă decît un cîine, altfel nu se explică de ce îi place să trăiască o viaţă de cîine la
margine de sat, cînd noi trăim în vile cochete şi avem încălzire centrală. Nici măcar nu e racordat la reţeaua de electricitate şi nici măcar un lampion nu am văzut aprins în cocioaba lui ori de cîte ori am trecut noaptea pe la poarta pe care ar fi trebuit să o aibă. Se vede că Deryzor a îmbătrînit…
Dar ei nu ştiau că bucuria lui Deryzor era viaţa însăşi şi nicidecum vreun lucru creat de minte, aşa cum
era moda prin acel sat. Eu nu am văzut, dar aşa se spune că era în toate satele şi oraşele şi din această cauză supărarea oamenilor era pe deplin justificată.
Dar Deryzor nu ştia de ceea ce ştiu oamenii, pentru că el nu-şi arsese ochii cu luminile morţii care ard aripile fluturilor, el avea ochii vii şi putea să vadă la fel de bine atît în timpul zilei cît şi în timpul nopţii. Cît despre poartă nu-şi comandase nici una căci nu avea ce să ascundă în spatele ei şi nici nu-l măcina teama că cineva ar putea să-i fure averea, pe care natura i-ar fi dat-o a doua zi, mai proaspătă şi mai curată.
Spun asta pentru că pe vremea aceea oamenii nu reuşiseră să culce la pămînt decît a patra parte din natură, dar ambiţia lor era mare şi ei nu aveau de gînd să se oprească la acest procent aproape umilitor pentru umanitate.
Deryzor ar fi trebuit să-şi facă griji în această privinţă dacă ar fi ştiut să-şi facă rost de o substanţă
specială care se găsea mai ales în aglomerările umane, în care să-şi depoziteze grijile, ca să fie în rînd cu oamenii.
Dar cum el nu ştia de treaba asta îl lăsase pe Dumnezeu-Viaţa să se ocupe de tot şi din această cauză
viaţa nu a intrat niciodată în conflict cu el.
Şi astăzi Deryzor locuieşte în acel sat îndepărtat, dar fiindcă a rămas singurul lui locuitor, a fost şters de pe hartă şi numai căutătorilor de comori le-a mai rămas şansa să-l regăsească vreodată. Aceşti căutători ştiu că Viaţa din Deryzor, necondiţionată de nimic, este cea mai de preţ comoară, singura care merită căutată.
*
Deryzor parlamentarul
Nu se ştie din ce cauză o mulţime de oameni din
oraşul lui Deryzor au venit la el şi i-au spus că vor să-l
aleagă parlamentar.
— Par la ce? întrebă Deryzor.
— Parlare la tribună, cînd îţi vine rîndul.
— Tribuna aceasta are puteri magice? Adică dacă
eu îi cer să facă special ea chiar poate să o facă?
— Cam aşa, pentru că dintr-un ciocănel bătut în ea
cînd o lege e gata milioane de oameni trebuie să-şi
schimbe natura veche cu una nouă şi cine nu se acomodează
crapă.
— Dar de cîte legi are nevoie omul ca să trăiască
bine?! Eu văd foarte puţine, într-o săptămînă mi-aş termina
treaba şi m-aş întoarce acasă.
— Stai, că nu e aşa, noi te trimitem acolo pentru
patru ani şi pentru că nici o lege nu e bună, deoarece ea
presupune o restricţie şi o pedeapsă, tu nu vei avea
altceva de făcut în această perioadă decît să le dărîmi pe
cele vechi ca noi să ne amăgim că cele noi vor fi mai
bune.
— Ei! se răsti atunci un om al puterii, adică parlamentul
nu are nici o noimă şi ne-ar fi mai bine fără el?!
Dacă n-ar fi animale pe străzi, nimic de zis, tare ne-am
mai debarasa de politică, dar atîta vreme cît oamenii nu
se mai satură de carne, dacă n-ar fi legi ferme şi precise
care să reglementeze această activitate sîngele ar curge
prea vijelios pe caldarîm.
— Sînge?! rosti Deryzor. Mi-a displăcut dintotdeauna
să-l văd, pentru că am observat că ceva e în neregulă
atunci cînd el este văzut. Dacă o să ajung parlamentar
am să fac tot ce pot ca el să rămînă întotdeauna acolo
unde îi e locul, în interiorul corpului şi nu la lumina
ochilor, pe stradă sau în magazinele alimentare. Am să
accept invitaţia voastră şi am să-i cer acelei tribune să
vă ajute, spuse el cu respect deja pentru acea tribună.
Deryzor a avut susţinere peste aşteptări, spunîndu-i-
-se Alesul şi, la deschiderea sesiunii parlamentare, a
fost invitat sub cupola unei săli grandioase care îi amintea
de o sală de circ. Încă din primele zile el a observat
că majoritatea parlamentarilor au interdicţie să fie sinceri
şi să caute pacea pentru că astfel ei şi-ar termina de
îndată treaba şi nu ar mai fi nici o motivaţie să fie plătiţi.
Ei hîrîiau scaunele de colo-colo prin tot felul de
comisii şi chiar dacă ajungeau la vreun punct comun
acolo între ei, ca oameni, cînd ajungeau în plen mai
întotdeauna Sarsailă îşi băga coada şi legea nu se putea
vota şi gata. Era un vuiet acolo de satisfacţii şi insatisfacţii
încît era foarte uşor să fii luat de val şi să fii dat
cu capul de pereţi, susţinînd o opinie sau alta.
Ce să facă acum Deryzor ca să-şi slujească alegătorii?
Pentru cei care făceau parte dintr-un partid totul era
simplu, trebuiau doar să zică da cînd opozanţii lor spuneau
nu, dar el, fiind independent, trebuia să-şi realizeze
strategia în funcţie de interesul omului de rînd. Iar
oamenii de rînd n-au răbdare. Rezultatele trebuiau să se
vadă imediat.
Ce să facă el ca să atragă atenţia opiniei publice? El
ştia foarte bine că cel împins în parlament de faimă e
ascultat cu uşurinţă dar el cum să-şi realizeze faima şi
să fie ascultat? Să folosească lozinci naţionaliste? Să
promită oamenilor marea cu sarea? Nu, nu mai era nimic
disponibil… Toate strategiile fusese arestate de
partidele istorice şi licenţa era scumpă. Aşa încît a hotărît
să aleagă calea negativă cu bună ştiinţă pentru a intra
în atenţia mass-mediei. Cum începea o şedinţă în plen
el se prefăcea că doarme şi atunci toţi cameramanii şi
reporterii îl lăsau baltă pe cel de la tribună pentru a se
ocupa de el căci, ştiau ei, circul ridică mult mai mult
audienţa decît vorbele bine ticluite de care oamenii sînt
foarte plictisiţi.
— Ia auziţi cum sforăie domnul parlamentar pe care
noi, poporul, îl plătim, spuneau ei, dînd microfonul mai
aproape.
Iar Deryzor le făcea pe plac, sforăind mai tare.
„Cine or fi proştii care l-au ales?“ gîndeau ei, dar se
fereau să dea asta pe post pentru că ei ştiau că erau
plătiţi tocmai de aceşti proşti.
De fapt ei nu-l vedeau pe Deryzor, ci se vedeau pe
ei, cei din temerile lor, în situaţia penibilă în care acesta
se producea cu bună ştiinţă pentru a intra în miezul
prostiei.
Cîţi au văzut-o din interior? E uşor să-i judeci pe
alţii dacă n-ai trecut prin experienţele lor…
Deryzor văzuse mulţi oameni cum dorm în mijlocul
celui mai avîntat discurs.
Care e somnul care dăunează mai mult? Cel în care
stai liniştit într-un fotoliu sau într-un pat, sau cel din
care se adapă o mie de monştri însetaţi de sînge şi răzbunare?
Lăudaţi au fost patrioţii care şi-au atras o
majoritate naturală şi naivă cînd oportunităţile istoriei
au permis-o din motive absolut paralele cu ei, culegînd
lauri pe care nu-i meritau… Şi pe ce s-a sprijinit discursul
lui zgomotos? Pe duşmănia faţă de un animal rănit
şi ajuns în inferioritate…
Şi totuşi ei au fost necesari, veţi zice. La ce? La
divizarea lumii în triburi pe care ei cu fală le-au numit
naţii şi ţări? La crearea unor modele de gîndire şi exprimare
care au împiedicat evoluţia omului cu mii de ani.
Ce n-a vrut să cedeze omul, adesea cu preţul vieţii,
prostit de asemenea adormiţi, acum dă de bunăvoie şi
se leapădă de asemenea cîrpe precum bolnavul, după ce
s-a însănătoşit, de pansamentele care put şi-i amintesc
de urîciunile prin care a trecut. Ce va mai rămîne în
cîteva zeci de ani din limbile pentru care, spune-se, s-au
sacrificat strămoşii? O unitate de memorie într-un calculator
de muzeu, cîteva grame de siliciu şi aluminiu…
Cine a împiedicat pacea şi unitatea umană să se
manifeste? Cuceritorii? Gingis han, Alexandru sau
Napoleon? Ei reprezentau o majoritate efemeră într-un
timp şi într-un spaţiu limitat, dar după cîteva generaţii
asupritorii şi asupriţii ar fi format un popor nou cu
energii altminteri nedescoperite şi chiar conducătorii
s-ar fi ales dintre cei asupriţi.
E periculoasă pisica care doarme lîngă horn şi în
preajma căreia eşti odihnit şi relaxat sau fiara care-şi
arată colţii urît mirositori?
Deryzor voia să le spună asta oamenilor dar nu era
momentul. Sau poate se va răzgîndi şi nu-l va spune
niciodată în această legislatură, subiectul fiind încă
destul de delicat pentru gustul comun, dar în curînd vor
fi destui care să-l spună.
Asta fusese strategia lui Deryzor.
În cele din urmă Deryzor a fost înţeles de foarte
mulţi oameni şi el a exemplificat ori de cîte ori a luat
cuvîntul pericolul pe care-l reprezintă somnul celor
nebuni de dorinţă, încît oamenii l-au apreciat şi au vrut
să-l mai aleagă parlamentar pentru încă patru ani. Dar
Deryzor a refuzat pentru că el şi-a dat seama că viaţa pe
Pămînt este scurtă şi în acest timp trebuie să mai
experimenteze ceva.
*
Deryzor urcă în rang şi ajunge văcar
După ce şi-a terminat mandatul de parlamentar următoarea
meserie a lui Deryzor a fost aceea de văcar.
Desigur că ar fi putut face şi altceva dar în meseria de
văcar a considerat el că îşi poate pune în aplicare cel
mai bine ce a învăţat de la înalta tribună a parlamentului.
Vacile nu prea erau de acord cu decizia lui dar, după
cum se învăţaseră, în cele cîteva mii de ani de cînd erau
în slujba omului, cu tot felul de nuiele şi ciomege pe
spate, tot aşa au admis că se vor învăţa şi cu noile reguli
împrumutate de la Casa Poporului.
— Ei, suratelor, cuvîntă o vacă mai tînără, acum e
momentul să ne emancipăm. Eu cred că e un lucru bun
că Deryzor a ajuns conducătorul nostru. Se vede după
cum calcă, ca pe covorul roşu, că e doldora de idei noi
şi revoluţionare…
— Stai cuminte! făcu plictisită o vacă rasată şi mult
mai în vîrstă. Oamenii tot la fel de tare ne vor stoarce
de ţîţe, vor continua să mănînce rasol din carnea noas56
tră, iar de îmbrăcat tot cu pielea noastră tăbăcită se vor
îmbrăca şi de acum încolo.
— Ba bine că nu, răspunse taurul şef, căruia i se
puse roşu de toreador pe ochi cu privire la Deryzor,
deoarece îl bănuia pe acesta că urmează să-l deposedeze
de unele prerogative.
— Păi da, se băgă şi un viţel în vorbă, om sau fiară,
oricare ar fi ordinea, noi vitele tot trebuie să ajungem în
meniul lor. Oare care o fi diferenţa între oameni şi
fiare?! Faceţi-mă şi pe mine să înţeleg…
— Aici competenţa noastră e insuficientă, rosti cea
mai bătrînă dintre vaci, dar eu cred că Derzyor, cel care
a trecut prin burta organului legislativ, ne poate lămuri
în privinţa asta.
— Eu nu mă prezint cu jalba în proţap în faţa domniei
sale, să fiu confundat cu un organizator de răscoală,
zise taurul şef. În afară de iarbă îmi mai place şi ceea
ce fac pentru propăşirea glorioasei noastre specii, sacră
în unele locuri şi sacrificată în altele. Nu vreau să fiu
tăbăcit înainte de vreme!
— Oho, eu aici văd o sămînţă de streche, sări o viţică
care nu mai avea stare de la o vreme încoace, dacă
ne-am porni toate deodată în galop am putea rade satul
oamenilor de pe faţa pămîntului. Apoi am putea paşte
în voie prin toate lanurile cu bunătăţi fără să mai fim
ciomăgite de oameni.
Dar nimeni nu-i răspunse deoarece toate vacile au
considerat la unison că e mai bună iarba decît explicaţiile
filozofice pe tema inutilului şi efemerului în faţa
unei opinii atît de deplasate.
Deryzor însă bănuia care e starea de spirit printre
vaci şi una dintre primele lui decizii a fost aceea de le
aduna şi a le vorbi, aşa cum fac toţi şefii după ce sînt
confirmaţi în funcţie.
— Dragele mele, începu el, oare voi ştiţi pentru ce
există legile?
— Nu! mugiră toate la unison, cu coada ţeapănă
băţ, semn de cea mai adîncă sinceritate.
— Pentru că în nici o vietate, continuă el, nu există
destulă conştiinţă care să permită traiul, în cirezi aşa
mari ca ale voastre, în deplină ordine şi armonie. Pentru
asta, oamenii, după exemplul divin, s-au gîndit să conceapă
legi.
— Asta mă pune pe gînduri, stăpîne, rosti cea mai
bătrînă dintre vaci. Cînd Dumnezeu a dat primele legi,
aşa cum spui, tot el a completat şi o lista de pedepse,
zic cărţile sfinte, ca şi cum el ar fi ştiut că fiinţele vii nu
le pot respecta.
— Se prea poate, dacă e vorba despre Dumnezeul
din cărţile fabricate din acelaşi material ca cel al ieslei
din care şi voi lingeţi sare… Dar eu nu ştiu să vorbesc
despre acel Dumnezeu, intrînd în conflict cu predicatorii
evlavios atestaţi, eu mă gîndeam la Dumnezeu ca
la ceva care susţine viaţa şi nu judecă pe nimeni, acela
pe care îl cunoaştem cu inima, nu cu mintea noastră.
— Bravooo! Foarte frumos! se auzi atunci îndelung
prin izlazul comunal, după care urmă un ropot puternic
de aplauze. Aşa te vrem! Zi-i mai departe stăpîne
Deryzor! Şi noi sîntem oloage, oarbe şi bolnave, avem
şi noi dreptul să fim iluminate aşa cum au fost oamenii
aceia despre care se scrie în unele cărţi necanonizate.
— Aşadar, continuă Deryzor impasibil, trebuie să
vă dau legi noi, căci ele trebuie schimbate măcar o dată
la două mii de ani deoarece, datorită mişcării întregului
sistem solar în jurul punctului de referinţă al galaxiei,
s-a stabilit ştiinţific şi ocult că situaţia actuală nu mai
corespunde realităţii.
— Super tare! Bravo, domnule Deryzor!… Şi noi
simţeam că ne strînge în ultima vreme pielea asta veche
şi răpciugoasă. Ne gîndeam că dacă nu intervine ceva
ajungem fosile vii şi-o să ne crească negi pe greabăn
asemeni crocodililor. Deci ce veşti ne aduci de la înaltele
tribune ale cunoaşterii omeneşti care, după cum
deja am putut să observăm, e în stare să facă iarba mai
verde şi grajdurile mai iluminate.
— De azi înainte, rosti Deryzor, nu veţi mai fi ucise
ci doar eutanasiate.
— Uraaa!, săriră toate vacile în sus, apucate de cea
mai naturală streche. Credeam că n-o să mai apucăm
ziua asta. Bravo! Mulţumim ţie galaxie că te-ai gîndit
să dai colbul terestru deoparte şi să ne iluminezi pe noi,
slabele, din cauza ierbii insuficiente. Şi, ia zi-ne, stăpîne
Deryzor, ce vom mînca de acum înainte? Cred că şi
acest aspect va suferi unele îmbunătăţiri, dacă tot e să
ajungem ca stelele de iluminate.
— Dragele mele, aici intervine cea mai sublimă
minune care se poate întîmpla fiinţelor vii, aceea că de
acum înainte, conform legilor cosmice de cei mai de
vază înţelepţi enumerate, vă veţi hrăni numai cu lumină
solară şi nu veţi mai suferi niciodată de foame.
— Hooo! mugiră toate vacile suprem de dezamăgite.
Cum aşa?… Nu vrem asta!… Lasă-ne în pace cu toată
evoluţia ta, mai bine ciomăgite şi înjugate, apoi la rasol
şi în alte bucate… Ce aiurești, bădie?… Nu dăm noi
iarba noastră pe lumina ta solară nici dacă ne treci în
calendar alături de Sfînta Parascheva!
Astfel cuvioasele vaci l-au trimis pe Deryzor la
plimbare, cerînd primarului să-l aducă înapoi pe vechiul
văcar.
*
Deryzor în armată
La vremea cînd patria strămoşilor l-a îndemnat să
calce pe urmele lor, Derzyor a ajuns în armată. Strămoşii
s-au jertfit, spun cărţile de istorie, din grijă nespusă
pentru urmaşii lor, astfel încît pentru ca un om să aibă
viitor trebuie să ştie neapărat despre trecut, altfel patriile
nu ar mai avea nici o raţiune de existenţă şi globul
pămîntesc ar fi plictisitor şi de o singură culoare.
Deryzor a fost tuns zero, după regulament, şi îmbrăcat
în haine kaki, ca să nu fie reperat de duşman din
cauza pletelor sale. A urmat o perioadă de mare avînt
patriotic presărat cu salturi în faţă şi şuturi în spate, ca
să se înveţe soldatul cu disciplina şi cu dragostea de
ţară. Nu că i-ar fi lipsit lui Deryzor această mare dragoste,
deoarece el crescuse la ţară, dar se punea problema
unor băieţi cu urme de cercei în nas şi urechi,
care nu ştiau s-o respecte, deoarece ei îi bănuiseră mereu
pe profesori că vor să le bage în cap ceva inutil şi
nefolositor.
Puştile de instrucţie trecuseră prin multe mîini şi
erau lucioase de atîta frecat.
La fel era şi asfaltul din sfînta unitate, căci pe lîngă
drapel, de curînd apăruse şi o mică capelă în care icoanele
şedeau perete în perete cu camera de arme, astfel
încît şi duşmanii aveau şanse să ajungă la cer dacă
aveau norocul să fie împuşcaţi de gloanţe sfinţite cu
agheasmă. Deryzor se gîndi atunci că ar fi trebuit să le
dea şi lor straie asemeni cinstitelor feţe bisericeşti, pentru
că şi ei erau antrenaţi să-i conducă pe oameni la cer,
mai ales pe duşmani, lucru de un altruism formidabil în
condiţiile în care cu greu se mai găsea pe pămînt ceva,
inclusiv apa, care să se poată achiziţiona fără bază plus
tva, prima scrisă cu roşu, mare, iar cei nouăsprezece la
sută suplimentari, cît se poate de mic, ca să treacă
neobservaţi pentru cuviincioşii plătitori. Această înşelăciune
însă era admisă de toţi oamenii, tacit, ca o consecinţă
a războiului rece dintre mintea pătimaşă şi conştiinţă,
care pe vremea aceea nu-şi alesese încă nici un
cîştigător.
Aşadar armata dura de la un an şi patru luni pînă la
doi ani, în funcţie de dragostea de ţară, obligatorie, a
fiecărui tînăr, conform legilor în vigoare.
Deryzor era un soldat model. Mergea ca o morişcă
tîrîş şi era primul la orice aplicaţie, mai cu seamă seara,
cînd la ordinul veteranilor, soldaţii din primul ciclu trebuiau
să conducă valizele pe sub pat. „E o activitate de
bază, spuneau ei, somnul e pentru vite, dar soldatul
model trebuie să nu doarmă niciodată, să fie vigilent la
tot ce foşneşte şi, în situaţiile de cumpănă, să tragă imediat
în direcţia aceea, chiar dacă pe acolo este vreun
camarad, cum adesea se întîmplă în războaiele adevărate…
Ei, nu-i bai! Primeşte mama acasă onoruri militare,
apoi mai eşti şi avansat post-mortem… Măiculiţă!
spuneau ei, cu asemenea cinste să tot mori! Îţi dai
seama? Să te laude toată lumea la televizor, iar fetele
mari să plîngă după tine ca după un prinţ în timp ce
dacă ai fi trăit te-ar fi respins… Mamă, ce onoare!“
Nu puteai să ieşi la apel şi să spui că nu eşti de acord
cu asta. Era inadmisibil pentru ţară o asemenea ofensă.
„Uite, ea cîte a făcut pentru tine? Tu măcar nici nu poţi
muri pentru ea? Nu contează cum, dacă patria ţi-o cere
trebuie să mergi şi cu capul în mîini sau dacă ţi-au fost
tăiate mîinile de vreun obuz să ţi-l duci între picioare.
Ce, asta-i o ruşine?! Toate capetele încoronate au ieşit
dintre picioare şi uite acum ce mari au ajuns!… Sau
vedetele de fani adulate?… Ce contează de unde au
ieşit sau cine i-a făcut…“
— Bine, dar ce contează?
— Ceea ce vor masele, neinstruitule! Ele sînt
suverane!
— Masele sau mesele?
— Dar care e diferenţa, frăţioare?! Din ce cresc
masele? Din bucate! Fără acest surplus de bucate
masele nu s-ar fi înmulţit atît de mult şi acum n-ai mai
fi avut ce să aperi.
Asta da, dezonoare!…
Şi Deryzor mulţumi lui Dumnezeu că asta nu s-a
întîmplat.
Totuşi a fost trimis acasă înainte de a se convinge pe
deplin de chestia asta.
Armata se terminase sau ostaşii fuseseră terminaţi?
De-a lungul timpului s-a întîmplat şi una şi alta.
Deryzor a făcut parte dintre norocoşii care au plecat
înspre casa de deasupra pămîntului şi nu direct înspre
cea din pămînt.
A plecat totuşi decorat cu o mulţime de vînătăi.
Pentru patrie!
*
Întîlnire cu spiritele
Casa lui Deryzor era lîngă o mănăstire străveche.
Zidurile înalte de cîţiva metri împiedicau ochiul neiniţiat
să privească înăuntru, astfel încît oamenii interesaţi
de vreun beneficiu spiritual trebuiau să intre pe poarta
principală şi să aprindă măcar o lumînare, contra cost,
precum era obiceiul pe vremea aceea. Dar pe poarta din
spate, numită a spînzuraţilor, nu putea intra nimeni încă
de pe vremea cînd se interzisese această umanitară
metodă de îndreptare a vinovaţilor.
Casa lui Deryzor avea vedere chiar înspre această
poartă şi spiritele smulse din trup cu mare împotrivire,
rătăcind prin lume în căutarea liniştii de mici copii
pierdută, se întorceau adeseori la locul unde dreptatea
fusese înfăptuită. Desigur, ele nu erau de acord cu
această exprimare, pe care o contestau vehement, dar
cum erau lipsite de dreptul de a se arăta în public, nici
un om nu a putut vreodată să simtă durerea din sufletul
lor.
Chiar dacă ar fi putut să o facă oamenii ar fi fost cu
toţii interesaţi să afle dacă i-a durut la fel de mult sufle65
tul şi atunci cînd au comis mişeliile şi crimele pentru
care au primit creştineasca pedeapsă de la poarta cuvioasei
mănăstiri. Pe atunci toţi oamenii socoteau că
această metodă este născută din os divin şi nimeni nu
concepea o altă cale de a se face dreptate pe pămîntul
oamenilor, în proporţie fixă de cincizeci la sută făcut
din nedreptate.
Dar oamenii nu se temeau în primul rînd de moarte,
de care invariabil ştiau că nu vor putea să scape, ci de
felul cum mor, căci pe unele metode le socoteau onorabile,
iar pe altele nu.
Chiar se formase un curent în faţa căruia şi îngerii
rămaseră muţi, acela de a muri onorabil, deoarece se
spunea că altfel mortul nu s-ar fi simţit bine. Nu ştiu
dacă mai ştiţi, dar la început îngerii vorbeau cu oamenii,
dar cu timpul şi-au pierdut glasul văzînd ce le trece
oamenilor prin cap…
Alta însă era întrebarea care se născuse în mintea lui
Deryzor. Dacă invariabil cincizeci la sută dintre fiinţele
şi lucrurile de pe pămînt comit nedreptatea în raport cu
cealaltă jumătate asupra căreia pedeapsa cea mai justă
este moartea, oamenii mor pentru că asta îşi doresc unii
altora şi nicidecum din altă cauză.
Astfel Deryzor a ajuns la concluzia că drepţii sînt
nedrepţii şi nedrepţii sînt drepţii în funcţie de cel care
judecă.
Dar poate cineva să facă vreo judecată după capul
lui? Ioc! Aşa cum judecătorul de la înalta curte are un
vraf de file după care se ghidează ca să dea un verdict,
tot aşa un om de rînd are un teanc de concepţii şi de
gînduri după care se pronunţă asupra dreptăţii înconjurătoare.
Sînt ele creaţia lui? Nicidecum! Ar fi putut fi altele
în alte condiţii dar pentru că aşa s-a rotit Pămîntul în
jurul Soarelui între aceste coordonate spaţio-temporale
alt rezultat nu putea fi şi ca să se menţină echilibrul
cineva trebuie să moară ca altul să se nască.
Se întreba Deryzor, în naivitatea lui memorabilă,
dacă numărul fiinţelor vii pe Pămînt nu a fost dintotdeauna
o constantă? Se întreba dacă Pămîntul nu poate
primi decît un număr finit de fiinţe, indiferent de mărimea
şi forma lor? Şi e rău dacă oamenii devin tot mai
mulţi iar celelalte specii de forme organice tot mai puţine?
Deryzor nu putea răspunde la această întrebare pentru
că nu avea cum. Dacă n-ar fi fost implicat în vîrtejul
manifestării ar fi putut fi just, dar el nu era decît cel
care observă din mers. El nu avea pretenţia să dea
soluţii pentru că prin simplitatea naturii sale, apropiată
de cea originală, simţea că soluţiile sînt o iluzie, zero în
cotaţie fixă, pentru că oricare ar fi fost ele, profund
chibzuite sau la întîmplare, erau valabile numai pentru
cincizeci la sută dintre fiinţele vii.
Sigur, această idee avea mulţi duşmani care dădeau
bine cu pana sau cu vîrful limbii, dar cel înţelept tăcea
mut ca peştele asupra acestui subiect, deoarece pentru
el nu era greu de observat că absolut orice lucru sau
concept după cîteva transformări de loc sau de timp
este tot atît de bun pe cît de rău şi sfîrşitul seminţei care
dă colţ în orice primăvară este un lucru imposibil în
univers… Soarta minţii ajunsă într-o anumită formă era
dependentă de alegerea sau judecata unora sau altora,
dar soarta vieţii, în sens real, nu depindea de nimic.
Aşa încît Deryzor s-a gîndit să stea de vorbă cu
spiritele neliniştite şi să le explice cum stă situaţia la
vremea actuală.
— Nu aveţi de ce să vă simţiţi vinovate, le spuse el,
lumea v-a făcut aşa şi nu este copil, care luat de la
mama lui, imediat după ce a fost zămislit şi pus într-un
mediu anume să nu fie influenţat de ceea ce vede sau
aude. Toate acestea se întîmplă după aceeaşi metodă
după care copii se învaţă să vorbească, reproducînd
sunetele pe care le aud. Iar excepţiile în care un copil
crescut între criminali ajunge un binefăcător sînt minciuni.
El tot un criminal rămîne, dar pentru alţii.
— Nu ne facem griji pentru cei morţi, răspunseră
spiritele fremătînd prin întuneric, nu ai înţeles… Noi nu
sîntem spiritele celor morţi, noi sîntem spiritele celor
vii, încărcate de gînduri şi remuşcări. Lumea a devenit
prea grea şi prea complexă! Lumea e plină de spirite
care nu şi-au găsit calea pe care se pot linişti şi de aceea
nu pot muri. De aceea plîngem.
Atunci Deryzor şi-a plecat capul în pămînt şi a tăcut
conştient de ignoranţa lui.
*
Dimineaţa unei nopţi de vară
La marginea pădurii cîteva păsări se chinuiau să
compună un tril. Roua unsă pe pămînt de bidinelele
nopţii încă nu dădea semne că vrea să plece.
Unde sînt greierii nopţii negri ca tăciunele? se
întrebă Deryzor. Toată noaptea nu m-au lăsat să dorm,
oare ei sînt de vină sau eu? Poate n-am fost obosit şi îi
acuz degeaba… Acesta e obiceiul oamenilor, ce să-i
faci?… Dintre ei vin şi la ei trebuie să mă întorc. Dar la
noapte voi veni iar să dorm în liniştea dintre oraş şi
pădure.
Cînd eram copil voiam să dorm în copaci, astăzi
mi-e frică să nu cad. De cădere mă tem şi totuşi nu
încetez să cad. Cum zicea bătrînul acela simpatic? „Oamenii
nu îmbătrînesc, oamenii se prostesc.” Cît eşti
tînăr eşti fericit pentru că nu ştii, lumea te trimite la
şcoală ca să înveţi, ajungi învăţat dar nu mai eşti fericit.
Ce ciudat! De ce trebuie omul să înveţe? Să-şi îmbunătăţească
condiţiile de trai?… De aceste condiţii minunate
se bucură doar copii şi nebunii, cînd trebuie să le
produci adio bucurie…
Un viezure, veşnic mînat de un foc interior după
mîncare, dădu nas în nas cu Deryzor şi se răsti la el.
— Tu ce faci pe aici? Vă ştiu
