În afară de contracararea patimilor prin
virtuți, care e un drum lung și anevoios, presărat cu obstacole, cu
căderi și reveniri, Iisus propovăduiește și o cale mai radicală,
dar mai eficace, un drum negativ, un fel de apofatism al
existenței, care este asceza. În aspectul ei minimal, asceza
e aproape confundată cu postul, căci Iisus spune: Acest soi de
demoni cu nimic nu poate ieși, decât numai cu rugăciune și cu post
(Mt. 17.21). Iar în aspectul ei maximal, asceza e socotită un
mod de viață care se potrivește doar monahilor, deci celor care se
retrag din viață în schimnicie. Asceza este însă altceva, ceva mult
mai la îndemână decât aceste două extreme, fără să fie deloc nici
căldicică, nici devitalizantă.
Asceza e un mod general de a privi existența și de a-ți
călăuzi viața, generalizând ceea ce a spus Iisus: Căci cine va
voi să-și scape viața, o va pierde, iar cine își va pierde viața
pentru mine, o va afla (Mt. 16.25). Asceza, cum o spune și
numele (askesis), este un exercițiu continuu al trupului,
sufletului și duhului, al existenței înseși pentru a nu se lăsa
nici amorțite, nici antrenate în excesele alunecării pe panta unei
trăiri agitate și pătimașe. Căci trebuie să existe o măsură în
toate și asceza începe cu această măsură, care e cumpătarea,
dar, desigur, nu se oprește aici, pentru că dincolo de echilibrul
vieții acesteia, asceza trebuie să urmărească, să aibă ca țel,
viața viitoare. Ea este chiar cea mai sigură metodă de desprindere
de lumea aceasta, pentru a pregăti intrarea în lumea cealaltă.
Asceza este exercițiul spiritual prin excelență, care trebuie să
purifice și să fortifice sufletul pentru a putea primi duhul. Căci,
acolo unde sufletul este încărcat de griji sau de satisfacții,
duhul încape cu greu. În toate cămările trupului și ale sufletului
trebuie făcut curat și aceasta curățenie se face prin asceză. Și nu
din când în când sau doar de sărbători, ci în mod permanent, pentru
ca sufletul să rămână treaz și să fie gata pentru orice
însămânțare, ca ogorul la sfârșitul iernii. Și, mai ales, să fie
gata pentru trecerea pragului, pentru trecerea prin poarta
strâmtă (sirat al-mustakeem, n.m.), prin
care nu se poate străbate încărcat de toate podoabele sau de toate
îngrijorările vieții. Asceza te pregătește pentru această trecere,
dacă nu este ea însăși această poartă strâmtă, extinsă la
dimensiunile vieții. Totul e să fii gata.
Există o operație în vechea alchimie spirituală
medievală care se cheamă separare și cu care începe orice
proces de spiritualizare. Este o aruncare a întregului balast, a
lestului vieții obișnuite care se tot acumulează, trăgând sufletul
la fund încă înainte de a ajunge la celălalt țărm. Această
separare, despărțire, trebuie să rupă în același timp odgoanele
care țin legătura cu malul, împiedicând înaintarea spre acea
mare serenitatis (sakeena, n.m.)pe care
îi era atât de dor lui Dante să naufragieze. Este marea aceea pe
care Iisus potolește furtuna și-l cheamă pe Petru la el. Dacă
apostolul se scufundă, este din cauză că era încă prea greu ca să
plutească. Și era prea greu din cauza puținei lui credințe și din
cauza prea marelui lest de temeri și îndoieli.
...
Asceza nu înseamnă înfometare, ci desprinderea de grija
hranei...
Îmbrăcămintea și locuința, de asemenea, nu trebuie să
constituie o îngrijorare...
Asceza înseamnă retragerea ta din lume pentru rugăciune,
iar prezența ta în lume se justifică doar prin slujirea aproapelui.
Și cum toate lucrurile de care omul trebuie să se detașeze prin
asceză țin de eul său, de individualitatea sa, sunt chiar o hrană
pentru această individualitate, poate că cea mai simplă definire a
ascezei este despărțirea de eu pentru a putea trăi doar cu
binele...
Lepădarea de sine (imperfect exprimată de limbaj)
nu e altceva decât o lepădare de ego, de individualitate, pentru ca
persoana să poate crește până la dimensiunile cosmice și spirituale
ale crucii, adunată, în cele din urmă, în centrul ei, care este
Iisus. Iată suprema asceză.
Și, poate nu în ultimul rând, asceza trebuie să ducă la
îndepărtarea, la detașarea de toate patimile care amenință trupul,
sufletul și chiar duhul. Trebuie să ducă la acea stare de liniște
și seninătate care este apatheia (sakeena,
n.m.). Această despătimire nu este o stare de
indiferență, ci o stare de armonie și echilibru, de împăcare cu
sine și cu lumea, prin detașare de ego și de lume, care
condiționează în cele din urmă împăcarea cu Dumnezeu (nafs
al-mutma'inna, n.m.), care este suprema
apatheia.
...
În fond, asceza este, în linii generale, detașarea de
necesitățile vieții pentru o dobândi libertatea spiritului. În
viața zilnică, asceza să fie simplitate, alungând tot ce e
superficial, superfluu și împovărător. În viața simțurilor, să fie
puritate și castitate. În existența socială, să fie detașare de
mulțime, într-o singurătate doar cu Dumnezeu. În cuget să fie gând
interior, în duh și adevăr, mergând până la tăcere, până la acel
vid pe care să-l poată umple doar duhul...
În inimă, asceza să fie inimă curată (nafs
az-zakkiya, n.m.), în care cerul să se poată
oglindi.
din Florin Mihăescu - Omul în tradiția
creștină
.jpg)
