Ideea fundamentală a
islamului, aceea a unității divine, implică cu necesitate ideea de
diversitate, sau ideea unei relații între Unul și ceea ce pare că
Îl invalidează sau îl contrazice.
Frithjof Schuon - "Sufism, veil and quintessence"
Întreaga problemă a creației, sau a
manifestării universale, își are rădăcinile în însăși natura
Principiului Divin. Absolutul real proiectează lumea pentru
că
natura sa
infinită îi cere să fie cunoscută pornind de la relativitate și din
sânul ei; a spune că Dumnezeu "a creat" și nu că El "creează" este
un fel de a exprima contingența sau relativismul lumii, și într-o
oarecare măsură înseamnă a-l tăia pe acesta din urma de la Cauza sa
transcendentă.
Dumnezeu "dorește să fie văzut" nu numai "pornind"
din lume, dar și "în" lume și chiar ca (fiind) lumea: fie direct
prin calități, sau indirect și prin contrast, în absența lor; de
asemenea, El dorește să fie văzut, nu numai de către om, dar și de
către creaturile inferioare lui, care îl contemplă în modul lor
propriu, sau măcar prin ceea ce este pozitiv în forma sau starea
lor, după caz.
Absolutul, Infinitul, Perfecțiunea: putem spune că
acestea sunt definițiile principale ale naturii divine. Din punct
de vedere geometric, Absolutul este precum punctul, care exclude
orice nu este el însuși. Infinitul este precum crucea, sau steaua,
spirala, care prelungesc punctul și îl fac oarecum incluzător.
Perfecțiunea este precum cercul, sau un sistem de cercuri
concentrice, care reflectă sau transpun punctul,
extinzându-l.
Absolutul este realitatea supremă prin el însuși,
Infinitul este Posibilitatea lui, Omnipotența, iar Perfecțiunea
este Posibilitatea în măsura în care Infinitul realizează o
potențialitate anume a Absolutului Real, sau în măsura în care îi
realizează toate potențialitățile. Creația, sau manifestarea, este
un efect al naturii divine: Dumnezeu nu se poate împiedica pe sine
însuși de la a radia, și astfel de la a se manifesta și a crea,
deoarece El nu se poate împiedica să fie infinit.
Perfecțiunea divină este suma sau
chintesența tuturor perfecțiunilor posibile, în fine, le cunoaștem
din experiență. Aceste perfecțiuni sunt manifestate datorită
infinitului, care le oferă spațiu existențial, altfel spus
substanță, și care le actualizează și le proiectează. Lucrurile
există grație Absolutului. Absolutul, imperceptibil în el însuși,
se face vizibil prin existența și logica lucrurilor; analog,
Infinitul se dezvăluie prin diversitatea lui nesfârșită; analog,
Perfecțiunea se manifestă prin calități, astfel comunicând atât
rigoarea Absolutului cât și radiația Infinitului, căci lucrurile au
atât o muzicalitate cât și o geometrie. Cu alte cuvinte, când
experiența obișnuită de zi cu zi este amestecată cu intuiție
metafizică sau cu credință, recunoașterea calităților pozitive în
ființe și lucruri ne obligă să le acceptăm
arhetipurile
sau esențele lor în ordinea divină. Asemănător,
neputând concepe limitele în spațiu-timp ne obligă să acceptăm
Infinitul. Dar și faptul că cea mai mică existență este absolută în
relație cu absența ei - sau faptul că legile fizice, matematice și
logice sunt inevitabile - demonstrează Absolutul și nu ne lasă cu
altă opțiune decât să-l acceptăm.
Frithjof Schuon - "Sufism, veil and quintessence"
