Chiar dacă inegale, romanele Doinei Ruşti mi-au
dat întotdeauna de gândit, iar la urma urmei asta contează pentru
cititorul care nu caută cu orice preţ ca lecturile să-i dea
dreptate. N-aveam cum să scap, aşadar, o recentă producţie a
romancierei, Manuscrisul fanariot (Polirom, 2015). Cartea
nu-i nici grea, nici uşoară la citit, însă oricum am lua-o, oferă
complexitatea care aduce satisfacţii. Plecând de la o poveste de
epocă ce se desprinde dintr-un scurt document (real, păstrat la
Biblioteca Academiei) redactat la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
autoarea brodeşte o naraţiune complicată, cu numeroase personaje şi
întâmplări, toate pe fundalul istorico-geografie reconstituit cu
relativă minuţiozitate al Balcanilor - şi mai ales - al
Bucureştilor din vremea ultimilor fanarioţi.
Evenimentele îl au ca erou pe un foarte tânăr
aromân, Ioanis Milikopu din Săruna (mai cunoscut pe numele grecesc
de Salonic), care pleacă în capitala Valahiei atras de renumele
aproape mitic (nu mitíc!) al locului. Deplasarea în spaţiul
necunoscut înseamnă (şi) transformare personală; junele devine
croitor la modă şi îşi schimbă chiar numele în Leun. Mai corect ar
fi că numele îi este schimbat în urma unei confuzii, dar asta nu
contează. Noul Leun nu e singurul personaj care suferă asemenea
modificări onomastice. Aceluiaşi procedeu îi sunt supuse nu puţine
personaje, printre altele, ţiganca Maiorca (iubita stil coup de
foudre a croitoraşului viteaz, botezată Neaga la naştere) sau
tatăl acesteia, Necula numit Cucumeaua şi atâţia alţii. E o
strategie care ar putea să trimită la jocul dintre aparenţă şi
realitate într-un spaţiu metastabil, aflat într-o permanentă
transformare.
Manuscrisul fanariot poate fi
citit ca romanul unei iubiri potenţial nefericite. Leun, om liber,
nu se poate căsători cu Maiorca, ţigancă roabă a marelui boier Dan
Braşoveanu Doicescu. Dragostea cere sacrificii, dar nu la nivelul
banal al unei ziceri devenite loc comun, ci prin renunţarea la o
parte din libertatea personală: pentru a o putea lua de soţie pe
ţigancă, Leun se învoieşte să fie el însuşi sclav jumătate din
timp, de la Sf. Dumitru până la Sf. Gheorghe. E pactul din
manuscrisul fanariot care reprezintă miezul istoric al
dramei.
Chiar dacă idila şi perpelirile amoroase ale lui
Leun şi Maiorca ocupă destul spaţiu şi consumă destul combustibil
epic, în Manuscris... rămâne suficient spaţiu pentru
sumedenie de alte personaje şi episoade (cuplul „intelectual”
Arghir/Tilu Băjescu, ţiganii, boierii şi rivalităţile lor,
domnitorul Alecu Moruzi, Zoica, fata bijutierului Mantu, Ruşfet,
lăutarul care fixează în cântece cotidianul etc.). Nu putem lăsa la
o parte nici galeria de apariţii groteşti, al căror caracter
sinistru e potenţat de aparentul firesc al introducerii lor în
discurs (dracul ochelarist, Riga din Veleştin, femeia cu labe de
gâscă sau Tuică cel aducător de nenorociri). Toţi aceştia -
entităţi mai mult sau mai puţin realist înfăţişate - sunt prinşi în
plasa unor păţanii care glisează nu rareori înspre fantastic. Sunt
ruperi de ritm surprinzătoare şi care fac bine cărţii şi pe care
Doina Ruşti le-a practicat cu sârguinţă şi în celelalte romane.
Însuşi spaţiul fizic e uneori parte a unui continuum real/fantastic
cu delimitări imposibil de precizat (a se vedea Bozăria,
topos malefic, dar şi leagăn de iubiri pasionale, aflat pe
undeva pe lângă Patriarhia de azi, după cum ne-o arată o hartă
(semi)reală) sau labirintul de subterane aflat în interfaţă cu
exteriorul în casa lui Tilu Băjescu.
Tranziţiile real-fantastic depăşesc convenţionalul
bucureştean oarecum mecanic de tip Mircea Eliade. Autoarea pare
uneori să demonteze mecanismele cognitive ale producerii unor
fenomene fabuloase. Exemplul cel mai bun îl reprezintă prăbuşirea
balonului la bordul căruia se află baronul Apor Luca Szabolcs. în
viziunea naivă târgoveţilor, transcrisă fidel de romancieră,
fenomenul e apocaliptic şi supranatural, pentru ca aceeaşi
întâmplare să se raţionalizeze treptat. întreaga poveste a
aerostatului prăbuşit e antologică, după cum valoroase sunt şi
destule alte momente de mai mică amploare, precum cel al sosirii în
urbe a primului pian (adevărată „cutie cu
draci”):
Pianul li se păru un fel de masă cu dinţi, iar
Ruşfet încercă să-l trateze ca pe un solist. Neamţul îşi lăsa
degetele pe clape ca şi cum ar fi ales boabele de fasole, cu
delicateţe şi cu o grijă exagerată, încât lăutarul îşi împinse
fesul pe spate, în timp ce urechile încercau să prindă ritmul
acelei melodii, fredonând, apoi improvizând versuri sau luându-le
de pe la alte cântece, până când vocea lui, de pietricele risipite
pe scară, se luă la întrecere cu glasul curat al uimitoarei cutii,
în care păreau să fie sechestrate sute de viori şi de
cobze.
În fine (fără vreo pretenţie de prezentare
exhaustivă) trebuie spus că Manuscrisul fanariot este un bun
roman al Bucureştilor, în tradiţia lui Eugen Barbu din
Princepele sau a lui Petru Popescu din Prins. Textul,
dens şi adesea încărcat de un aer poetic totuşi neostentativ,
scoate în evidenţă un oraş fără pereche, provocator de sentimente
contradictorii pentru tânărul Ioanis/Leun, un spaţiu fluid şi
fascinant, iar bilanţul lecturii este neîndoielnic
pozitiv.
Alte cărţi ale Doinei Ruşti despre care am scris
pe blog: Mămica la două albăstrele, Patru bărbaţi plus Aurelius,
Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări
din Bucureşti.
