Catinca şi Catiuşa – două fete din vecini
Colaborarea Otiliei Cazimir cu Cartea rusă (seria Bucuria copiilor) continuă cu numărul al doilea al colecţiei, care cuprinde istorioara versificată Catinca şi Catiuşa – două fete din vecini, apărută tot la sfârşitul anului 1947. E povestea — bogat şi colorat ilustrată tot de Th. Kiriacoff-Suruceanu) — a două fetiţe, una româncă, cealaltă rusoaică, care locuiesc în case alăturate undeva la ţară. Catinca (alintată Catincuţa) e fata lui badea Stan, iar Catiuşa, a lui moş Ivan. Ambele sunt model de hărnicie şi conştiinciozitate. Catincuţa „e vrednică la lucru ca la joc, / De dimineaţă n-o mai prinzi pe-un loc, / Că multe-s de făcut pe lângă casă / şi Catincuţa-i foc de inimoasă”), iar Catiuşa nu se lasă mai prejos („Cum o vezi, numai de-o şchioapă, / Coase, face şi mâncare, / Taie lemne, cară apă, — / Vrednică-i, ca una mare!”).Istoria e simplă, înfăţişată ca o suită de tablouri ale
unei construcţii scenice. Simetria e perfectă: ambele fetiţe păzesc
animalele (Catinca, oi, Catiuşa, gâşte), ambele se ospătează cu
produse amidonoase, după specificul etnic al fiecăreia (colăcei de
grâu/cucoşei de aluat) şi alungă, prin eforturi conjugate, o vulpe
agresoare. Până aici, relaţia dintre copile este mutual
avantajoasă. Acest echilibru se rupe în momentul în care badea
Stan, tatăl Catincăi, nu reuşeşte să urce dealul cu carul încărcat
cu lemne (scena Greu la deal!). Este punctul în care intervine
energic moş Ivan. Hiperbolizat, acesta dă dovadă de o forţă fizică
ieşită din comun şi, iată, carul porneşte („— Mare-i dealul, nu zic
ba, / Dar Ivan e cât un munte... // Pune-un umăr, voiniceşte / Şi
căruţa se urneşte. / Îl mai pune-a doua oară / Şi căluţul — parcă
zboară”). Nu e exclus ca moş Ivan al Otiliei Cazimir să fie, după
Mihai Viteazu al lui Coşbuc (Paşa Hassan), al doilea
personaj din poezia noastră epică asemuit cu această formă de
relief (muntele).
Odată problema rezolvată, cursul simetric al prezentării
evenimentelor se reia. Cei doi bărbaţi se împrietenesc şi se
vizitează, bun prilej pentru relevarea unor deosebiri culturale de
altfel nesubstanţiale (precum plosca românească plină cu tulburel
faţă de samovarul rusesc cu ceai). Ciocnirea paşnică a culturilor
dă prilejul unor remarci nu lipsite de umor („— Da’ ce-i cu soba
asta mititică / De mormăie pe nas ca un bondar? / Întreabă
Catincuţa, cam cu frică. / — Nu-i sobă, surioară, ’i samovar.
Tabloul final, de deplină armonie, prezintă două cupluri tată/fiică
într-o relaţie de deplină armonie şi întrajutorare („Zi sfântă de
sărbătoare, / Numai flori şi numai soare... / Stau bătrânii în
pridvor / Stau şi cântă-n legea lor”). Propaganda în favoarea
Uniunii Sovietice (reprezentată de Catiuşa şi Ivan) e destul de
subtilă şi la nivelul de înţelegere al şcolarilor mai mici. Cel
care dă acordă ajutor la nevoie este rusul; relaţiile dintre cele
două fetiţe sau între cei doi taţi sunt unele de perfectă
înţelegere şi colaborare. Între obiceiurile celor două popoare
există diferenţe (subliniate cu umor, fără ostentaţie), dar fiecare
este liber să le practice firesc, fără a i se reproşa ceva.
Ilustraţiile lui Th. Kiriacoff-Suruceanu completează în mod
sugestiv textul, oferindu-i un sprijin evident în propagarea
ideilor sale.
Şi de această dată, mulţumiri pentru ajutor Indirei Spătaru de la Muzeul Literaturii Române din Iaşi.
