Atunci când vorbim despre Dumnezeu, când spunem că El vrea așa, sau nu îi place ceva la noi, ne spunem, de fapt, părerea noastră despre cum credem că ar face sau ce credem că ar spune El.În fond, toate învățămintele Lui  sunt transmise prin intermediari - oamenii - care, la rândul lor, transmit propria lor versiune despre ce au înțeles.Gândește-te: tu când spui „Dumnezeu se va supăra pe mine dacă..., sau mă va pedepsi...”, de unde știi acest lucru? Ți-a zis-o însuși Dumnezeu? Nu. Ai aflat din scripturi sau ai auzit de la alții. Tot oameni.Iar când spunem mai departe învățăturile auzite, menite să impună mai degrabă frică și supunere decât un respect plin de smerenie, cum îl „zugrăvim” pe Dumnezeu? Exact așa cum ne dictează mintea noastră: o divinitate iute de mânie și grabnic răzbunătoare pe păcatele și naivitatea umană.Dar, cine ne-a spus ce anume este un „păcat”, și ce face ca un anumit gest sau gând sau comportame...