Altădată erau aproape numai Grivei dintr-aceştia, pe care îi interesa un singur lucru: Să-şi poată roade fiecare osul lui. Şi nu numai atât. Adunau oase, adică bani, cu grămada, nu se gândeau decât la ei, ei să strângă, ei să tot aibă, ceilalţi, puteau muri de foame, puţin le păsa. Şi aceste oase, aceşti bani, erau adunaţi din munca celor mulţi, care n-aveau odihnă, şi deşi munceau pe când ceilalţi trândăveau, abia de le ajungea să se înţolească şi să-şi astâmpere cât de cât foamea. Dar dacă se îmbolnăvea vreunul, n-avea nici bani de doctor, nici de farmacie, zăcea neputincios şi neputând munci, nici nu câştiga şi domnea mizeria în casă. Dar dacă se făcea sănătos şi vroia să reia lucrul, altul îi luase locul şi el rămânea pe din afară.

În antiteză cu această stare de lucruri sumbră se află situaţia din Uniunea Sovietică, unde oamenii au reuşit să aibă un trai mai bun:

În Uniunea Sovietică au reuşit pe deplin. Acolo nu există oameni leneşi şi egoişti care să se îmbogăţească de pe urma muncii celorlalţi, toţi muncesc, toţi au ce le trebuie, toţi sunt tovarăşi între ei. De unde altădată - şi nu e chiar aşa de mult de atunci - lucrătorii munceau 12 şi 14 şi chiar 16 pe zi, chiar şi copiii mici Moftuleţ, (cum mai este acum în Indonezia, China şi celelalte ţări de sub jugul bogaţilor străini) închipuieşte-ţi! astăzi s-a ajuns la munca de opt ore, există căminuri [sic] de odihnă pentru muncitori: când sunt bolnavi sunt îngrijiţi, şi leafa tot li se plăteşte, că doar nu e vina lor că au căzut bolnavi sau că au suferit un accident. Şi patronul, adică cel care dă de lucru, nu poate da afară pe cine vrea el şi când vrea el, cum era înainte vreme, ca în locul lui să primească pe un alt nenorocit, gata să muncească şi mai mult pentru şi mai puţini bani. Iar ziua de 1 Mai este marea sărbătoare a Muncii.

Receptarea în presă a Cărţii lui Moftuleţ este destul de discretă. Sub semnătura Gr. T, ziarul Adevărul[2] publică un articol intitulat „Literatura pentru copii. «Cărticica lui Moftuleţ» de d-na Marghita”. Trecând peste citarea greşită a numelui cărţii, este de spus că articolul este în esenţă complezent şi laudă scrierea pentru calităţi pe care nu le are:

Cartea lui Moftuleţ [...] are grijă să nu cadă în păcatul citat [concepţia potrivit căreia copiii nu au simţ critic], ea fiind scrisă nu numai cu o necontestată pricepere a psihologiei copilului, dar şi într-un stil care poate fi urmărit cu plăcere de părinţii celor mici. „Cartea lui Moftuleţ nu are nici duioşii prefăcute, nici dulcegării neplăcute, ci prin ea trece firul roşu al dragostei de cei mici şi priceperea autoarei de a fi de folos prin cunoştinţele difuzate prin glumele bunului Moftuleţ.

În plus, lucrarea e inadecvată:

Dacă se adresează celor mici de tot, atunci încărcarea cu material didactic e dezastruoasă pentru scopul urmărit, dacă ea e destinată tineretului, atunci a folosi ca pretext ignoranţa câinelui e naiv şi complet nelalocul lui. Tot ar fi fost poate mai bine ca în locul distinsului „Moft” să li se vorbit copiilor de unul din vechii noştri prieteni, Grivei, Azorică sau Lăbuş, de vreun câine lăţos care trăieşte liber în mijlocul naturii, câine credincios stăpânului său şi care învaţă multe lucruri folositoare prietenului său - omul.

Este posibil ca prin Cartea lui Moftuleţ autoarea să fi încercat să-şi procure un bilet pentru autobuzul vremurilor noi care băteau la uşă. Dacă aceasta va fi fost intenţia ei, rezultatul nu putea fi decât o ratare, căci struţocămila burghezo-socialistă nu era viabilă.