Își căuta cu înfrigurare un nou amant,
O porție și mai mare de iubire, ca de fiecare dată.
E femeia nefericită, soția plictisită ca de moarte de căsnicia bună dar fără pic de suflu și de vlagă.
Amanții care vin și pleacă o ajută să respire.
Ea e, in fapt, o altă Ema Bovary, cerșind mila și iubirea celor din jur.
Oferindu-se la nesfârșit
Drept ofrandă bărbaților fără chip.
Dar ohhh, trădarea, trădarea asta nemiloasă
O strigă acum, o cheamă sa o urmeze,
Iar ea, ea nu mai are putere să i se-mpotrivească.
Destinul câștigă din nou, e prea puternic.
Ea nu-i mai poate ține piept, el e mereu la fel de invincibil...
...Și nici măcar nu mai știe dacă vrea asta...
...Deodată se face liniște.
Se mai aude cel mult un zvon slab de cântec de iubire
În rest e doar tăcere, o tăcere care ingheata totul in jur.
Singura urmă de viață o mai arată doar ochii ei frumoși
Privind cu resemnare înspre cerul neîndurător.
Câteva privighetori coboară printre frunze
Si o împresoară cu aripile lor deschise și calde,
Încercând să o încălzească, să o mângâie.
Îi acoperă inima cu trupurile lor vii și pulsânde,
Trupuri îngăduitoare de păsări care înțeleg.
Poate că mâine Dumnezeu o va trezi din somnul lung și trist
- își spun păsările -
Poate că El știe cine e femeia asta necunoscută, pierduta in crângul asta uitat de lume...
Photo by: Bogdan Alexandru
O porție și mai mare de iubire, ca de fiecare dată.
E femeia nefericită, soția plictisită ca de moarte de căsnicia bună dar fără pic de suflu și de vlagă.
Amanții care vin și pleacă o ajută să respire.
Ea e, in fapt, o altă Ema Bovary, cerșind mila și iubirea celor din jur.
Oferindu-se la nesfârșit
Drept ofrandă bărbaților fără chip.
Dar ohhh, trădarea, trădarea asta nemiloasă
O strigă acum, o cheamă sa o urmeze,
Iar ea, ea nu mai are putere să i se-mpotrivească.
Destinul câștigă din nou, e prea puternic.
Ea nu-i mai poate ține piept, el e mereu la fel de invincibil...
...Și nici măcar nu mai știe dacă vrea asta...
...Deodată se face liniște.
Se mai aude cel mult un zvon slab de cântec de iubire
În rest e doar tăcere, o tăcere care ingheata totul in jur.
Singura urmă de viață o mai arată doar ochii ei frumoși
Privind cu resemnare înspre cerul neîndurător.
Câteva privighetori coboară printre frunze
Si o împresoară cu aripile lor deschise și calde,
Încercând să o încălzească, să o mângâie.
Îi acoperă inima cu trupurile lor vii și pulsânde,
Trupuri îngăduitoare de păsări care înțeleg.
Poate că mâine Dumnezeu o va trezi din somnul lung și trist
- își spun păsările -
Poate că El știe cine e femeia asta necunoscută, pierduta in crângul asta uitat de lume...
Photo by: Bogdan Alexandru
