Am facut astazi o calatorie cu RATB-ul, STB-ul si am surprins o frantura de conversatie. Nu mai spun ca am stat ca o sardina, cu coloana mai ondulata decat e anatomic potrivit, ca mirosea urat si era cald, dar conversatia… conversatia asta ma bantuie inca, aproape 5 ore mai tarziu. Un lucru mai zic despre calatorie: in ciuda conditiilor vitrege, prin lentila pozitivismului meu halucinant si irecuperabil, eu am vazut un normal de dinainte de pandemie si l-am regasit ca pe prietenul acela putin dubios dar de care ti-e drag, mai ales ca nu l-ai mai vazut de multa vreme. Am vazut oameni straduindu-se sa isi faca loc unii altora, am vazut o doamna in varsta zambind spre un copil, o alta ridicandu-se sa dea locul sau unei tinere insarcinate si oameni linistiti, cu priviri senine.

Niciodata nu am stiut daca observ prea mult sau prea putin. Am vazut mereu partea plina a paharului, indiferent cat de gol ar fi fost, am crezut mereu ca pot sa fac orice, si am visat la scara mare.

Am visat ca pot sa schimb lumea, sa o fac mai buna, sa am grija de mediu, de animalute si de oameni. Am fost genul de copil care a cautat mereu pacea si armonia in grupuri, mereu atenta sa nu fie cineva lasat de-o parte si cu un zambet contagios. Am militat mereu pentru diverse cauze si m-am implicat in tot felul de activitati caritabile, pana intr-acolo incat mi-am capatat porecla – „salvati balenele”. Am prins nota peiorativa si ridiculizarea dar nu m-au atins, imi port porecla cu mandrie.

Toate comentariile rautacioase nu mi-au taiat niciodata elanul, am reusit sa raman eu, fidela convingerilor mele, fara sa fiu indaratnica, totusi. Am adunat convigeri si idei noi de-a lungul timpului dar cumva plecand de la acealasi nucleu. Inca visez si parca mai abitir.

Cel mai mare vis al meu pleaca de la cel mai mare hop: In 2003-2004 am fost diagnosticata cu Lupus Eritematos Sistemic. Boala m-a adus pana in punctul in care sa ma ridic din pat era un efort, abia puteam sa tin un creion in mana si aveam dureri de la mandibula pana in talpi.

Mi s-a spus ca nu o sa pot sa mai stau la soare si sa fac efort fizic. Imi amintesc ca mi-am spus ca nu accept asa ceva, ma voi face bine. In acelasi timp mi se parea ridicol cat de firesc era sa nu „am voie sa fac efort”, avand in vedere ca ma simteam de parca as fi avut toate articulatiile scrantite

Eh! De lupus nu te faci chiar bine dar te faci macar rezonabil; si rezonabil m-am facut; si apoi m-am facut bine. Si acum… sunt nesperat de bine. Mai scoate nasul boala, ca de, dar se trage repede inapoi. Si aici incepe visul: Mi-as dori ca mai multi pacienti, oameni cu boli autoimune sa fie mai mult decat rezonabil, sa fie bine. Sa isi recapete zambetul cel mai real si mai plin.

Cu asta in minte, am luat tot felul de certificari in ultimii 3 ani (voi adauga detalii pe pagina „despre mine”), insa ceea ce ma recomanda cel mult sa vin in ajutorul vostru este lupta mea cu boala, din ultimii 20 si ceva de ani. Si vin ca: Mada, your Life & Health Coach.

„Bine, bine dar care e treaba cu conversatia din R STB?”

Aud un copilut ca spune: „Eu nu pot sa merg pe role, e prea greu.” Mama lui, sau doamna care il insotea, ii raspunde: „Da, e greu ca n-ai echilibru.”

Pe foarte scurt, mie cand eram mica mi s-a spus, in mai multe sau mai putine cuvinte, ca pot! (Eu sunt Magician….) Si am tot putut! Pacat, pacat sa crezi ca nu poti, cu suficient efort si timp dedicat putem face orice! Orice.

(PS: Este ca ati cantat in minte partea cu magicianul?) (: