La 5 dimineata intram in gara de nord, cu inima batand sa imi sparga pieptul. Ma stiu emotiva si sensibila la suferinta oamenilor asa ca mi-a fost tare greu sa ma conving sa fac pasul acesta si in acelasi timp stiam ca nu pot sa nu il fac. Luckily, Alex este la fel de prins de aceasta poveste (de groaza) a refugiatilor, asa ca m-a insotit.

Primul lucru pe care il faci ca voluntar este sa mergi la „cortul rosu” (you can’t miss it) si sa iti anunti prezenta; zis si facut. Apoi, teoretic stiam ca trebuie sa ajungem la sala 2 de asteptare (in apropiere de Springtime. Pana sa gasim sala, am zarit o aglutinare de voluntari si autoritati in dreptul unui peron asa ca am mers catre ei sa ii intrebam ce si cum facem. 2 americance foarte simpatice, vorbitoare de limba romana, ne-au condus la sala 2 sa ne luam vestele de voluntari si ne-am intors la peronul cu pricina, unde urma sa soseasca un tren. Am vorbit putin despre cateva dileme gramaticale pe care le aveau fetele si au fost foarte fericite sa dea peste un geek ca mine, care sa le explice toate dedesubturile. :))

A sosit trenul si cu totii am preluat cate un refugiat sau o familie, ajutandu-i cu bagajele. In salile de asteptare oamenii sunt distribuiti in functie de cum calatoresc (mame cu copii mici intr-o sala, adulti alta sala, familii cu copii mai mari alta sala, etc). Noi ne-am lipit de sala 3, unde se afla refugiata culeasa de noi, impreuna cu catelusa ei; incercam sa o ajutam sa ajunga in Istanbul. Trenuri nu plecau spre istanbul, asa ca a urmat o goana de sunat toate aerogarile din Bucuresti – ceea ce was not much help, asa ca am inceput sa sun direct la companii de transport. Intre timp, crestea panica in doamna noastra si din cand in cand i se umpleau ochii de lacrimi. Era de foarte multe zile pe drum si gandul ca ar mai trebui sa astepte inca o zi pana sa ajunga intr-un loc cunoscut si sigur o termina.

Pana la urma am reusit, impreuna cu alti voluntari sa gasim o varianta de plecare in Istanbul cu o companie de transport: trebuia sa strangem minimum 40 de oameni care sa plece si ei catre aceeasi destinatie. Aveam 1 om… Intre timp Alex s-a lipit de inca o refugiata, portugheza ucraineanca, ce incerca sa ajunga in Chisinau la mama dumneaei. Am schimbat cateva cuvinte in portugheza (man, my Portuguese is rusty!) apoi Alex a dus-o la autogara Filaret, unde a si urcat-o intr-un autocar spre Chisinau.

Revenind la Istanbul, am gasit o bomboana de doamna traducator, ne-am plimbat impreuna prin toate salile de asteptare si am intrebat fiecare persoana si grup in parte daca pleaca spre istanbul. Am numarat atunci vreo 25. Am mai vorbit si cu alti voluntari, au circulat vestile si usor, usor am inceput sa ii strangem pe toti cu aceeasi destinatie in sala, acum avand aproximativ 30ish.

Am gasit un domn cu o dubita care putea transporta cate 8 oameni. A transportat primele 2 masini iar tensiunea incepea sa creasca intre cei ramasi. Pe refugiata noastra, ca sa o stim linistita si mai aproape de destinatie, am trimis-o cu masina, cu Alex la Filaret. Inainte sa plece cu el, m-a imbratisat plangand.

Intre timp, doamna draguta traducator, incerca sa gaseasca loc de cazare pentru o familie de 5 persoane, cu copilasi mici. Am reusit sa ii fac rost de un contact si sa ii cazam undeva free of charge.

Revin la Istanbul (incerc sa povestesc lucrurile exact in ordinea in care s-au intamplat, ca sa simtiti putin din haosul de acolo). Mai aveam in sala de trimis la Istanbul un grup de 9, un grup de 5, si inca 2 grupuri de cate 2. Comunicarea cu ei era foarte dificila, nimeni nu vorbea engleza, cat nu aveam translator, ne oarecum intelegeam prin semne. La un moment dat un domn mai in varsta, cu chef de vorba (in ucraineana) a venit sa imi arate ce a filmat cu telefonul in Harkov, imagini cu refugiati la metrou, cladiri intregi distruse si in final, triumfator, cateva imagini cu un tanc rusesc distrus. Am incercat sa il incurajez si sa imi exprim compasiunea. Cumva ne-am inteles, desi vorbeam fiecare pe limba lui.

Alta familie, 5 persoane, cetateni ucraineni de origine armeana, aveau sa mai stea cateva zile in Bucuresti, sa mearga pe la ambasada lor si deci aveau si ei nevoie de cazare. I-am trimis si pe ei unde am trimis prima familie, de data aceasta am sunat chiar eu la receptia hotelului si mi s-a confirmat telefonic, ca totul e in regula si ei pot sta fara cost, la hotelul respectiv. Alex a mers cu ei la hotel, sa ii ajute cu bagajele, impreuna cu o doamna traducator, alta decat doamna mea, dar la fel de draguta si dedicata.

Intre timp, pentru Istanbul, am vorbit cu o voluntara pentru unul dintre grupurile de 2 persoane, sa faca un drum sa ii duca la Filaret si incercam sa gasesc variante si pentru restul, ca atunci cand mai vine inca o data duba sa ia 8, sa ii ia pe ultimii 8-9 si sa nu mai stea nimeni cu stres. Am scris despre problema aceasta pe grupul Vulturilor Voluntari (va explic care e treaba cu vulturii in urmatorul articol ca sa nu scriu iar kilometri intr-unul singur).

Ma suna Alex. Ajunsi cu armenii la hotel li se spune de la receptie ca nu au cunostinta despre aceste locuri de cazare si acest aranjament. Sunam persoana de contact, prin care aflasem de locuri si ne-a trimis mesaj ca de-abia intr-o ora poate vorbi. L-am rugat pe Alex sa imi dea la telefon persoana de la receptie si am explicat situatia, am specificat ca locurile sigur exista si inseamna ca nu are d-lui toate informatiile si trebuie sa sune un superior si totul se va rezolva. Zis si facut, totul bine si cu armenii, sunt acum linistiti la hotel.

Printre toate acestea, prind cumva un moment sa stau de vorba cu doamna mea traducator, care se intampla sa fie si psiholog. Nici nu am apucat sa ii povestesc prea multe si sa scap prea multe lacrimi ca mi-a si explicat ce mi se intampla si de ce nu pot dormi (pentru ca eu inca ma trezesc in miez de noapte, la 3-4 si nu ma mai pot culca la loc) – Se pare ca sufar de PTSD prin empatie, it makes a lot of sense. Ce am povestit dumneaei, v-am povestit si voua aici acum vreo cateva zile.

Inapoi la Istanbul: S-au adunat repede vulturii voluntari, 3 la numar si foarte draguti, culegem grupurile mici ramase, reusim cumva sa ii distribuim in cele 3 masini ale vulturilor si pastram grupul mare de 9 persoane pentru dubita. Vine si dubita, pleaca cei 9, pleaca si vulturii voluntari si asa am terminat cu Istanbulul. Or did we?

Se intoarce Alex cu doamna lui traducatoare, mai stam putin (infim) de vorba pentru ca imediat dispare de langa noi, apoi ramasi fara task hotaram sa mancam rapid ceva si sa luam o pauza scurta. Era in jur de ora 10:30 iar creierul meu deja era franjuri. Pentru noi, ca voluntari cu limba engleza, era cum era, ca suntem multi, insa traducatorii sunt putini si bietii de ei sunt trasi in toate directiile, din conversatie in conversatie. Nu stiu, pur si simplu nu stiu cum rezista, iar aceasta, din spusele lor a fost o zi usoara.

Dupa masa ajungem in dreptul casei de bilete si primim pe mana 2 studenti egipteni, pe care sa ii ajutam sa se intereseze cum sa ia bilete de tren pt Germania. Am stat la discutii pentru ceea ce a parut o vesnicie, timp in care am raspuns la aceleasi intrebari de cate 3-4 ori si cand incepeam sa ne pierdem rabdarea, tipul cu care vorbeam ne-a spus ca sotia lui, in timp ce noi vorbeam, ii nastea copilul. Well that explains it. :)) L-am felicitat, l-am lamurit cu toate si am trecut la urmatorul caz.

Cautam autocar pentru Chisinau, pentru 3 oameni, parinti + copil. Era 12 si 9 minute si primul autocar pleca in 51 de minute de la filaret. Urmatorul pleca de-abia la 20:00. Au vrut desigur sa il prinda pe primul. Vorbeam deja cu Alex despre eventualitatea de a ii duce noi cand mai apare inca un grup pentru Chisinau Pana la urma, pana la 12 si 17 am reusit sa plasam ambele grupuri in taxi sau bolt, Alex i-a condus afara.

Cat timp era el plecat eu am mai gasit un om care voia sa ajunga in Istanbul. Nu era un ratacit din grupurile mele, nu stiu de unde a aparut dar cand am auzit de Istanbul am facut ditamai ochii si am pus mana pe telefon sa vad daca a plecat autocarul. Nu plecase, omul poate ajunge. Ii explic ce si cum, ii zic sa se grabeasca, el foarte relaxat – dar de ce esti asa de ingrijorata? Nu iti mai face griji, se descurca oamenii, respira! :))) Are si el dreptate, respira, Madalina, respira!

Intre timp Vulturii voluntari imi scriau ca de la Filaret au cules o doamna care voia sa ajunga in Belgrad dar gresise autogara, era foarte speriata si plangea. Vulturii au luat-o cu ei la gara si au ajutat-o sa gaseasca ruta potrivita pentru Belgrad. Inca o victorie pentru vulturi!

Cand eram deja hotarata sa predau vesta de voluntar mai vine o familie cu o fetita mica spre mine, vorbitori de limba engleza si ma intreaba cum este cu trenul de Germania. Aveam deja poezia invatata de la studentii Egipteni, asa ca ne-am descurcat repede cu biletele. Familia avea insa foarte mult de asteptat, erau infrigurati, nedormiti si nemancati asa ca i-am dus la salile de asteptare, le-am explicat ce se intmpla, cum se intampla, ce variante au, cum este cu mancarea, apa, i-am ajutat sa ia cartele sim si altele.

La final, dupa ce i-am instalat ne prinde si Alex din urma, ii ajuta sa isi activeze cartelele sim si remarca ceva ce a trecut complet pe langa mine (pentru ca eu nu ma uit la urechile oamenilor, constat acum): Taticul, Vitali, are urechi de luptator. A fellow fighter. Am mai stat mult de vorba, despre free wrestling, ceea ce practica el, despre MMA, ceea ce imi place mie sa cred ca practic eu (it’s hard man), despre Ucraina, razboi, multe blesteme si injuraturi catre Putin, etc. I-am invitat la noi la masa, dus si eventual un somn, insa au refuzat politicos, cred ca tot din dorinta de a ramane cat mai aproape de destinatie, lucru pe care l-am simtit si la alti refugiati. Ne-am schimbat numerele de telefon intre noi, ne-am urat de bine si sa ne revedem in vremuri mai bune. I-am lasat pe ei si vestele de voluntari in urma, am ajuns acasa si am dormit de pranz vreo 6 ore (nu am mai dormit 6 ore legate de aproximativ 2 saptamani)…

Cam asta se intampla in gara in fiecare zi, oameni calatoresc cu tot ce le-a mai ramas, intr-un ghiozdan sau troller, nu inteleg limba (nici romana, nici engleza, multi dintre ei), nu citesc literele noastre, au scapat cu viata dar tot ce a insemnat viata lor nu mai exista. Oricat as incerca sa explic prin ce trec si cata nevoie au de ajutor, nu am cum, nu exista cuvinte pentru asta. Orice ajutor oferit de noi conteaza.

Ce am mai vazut in gara si m-a impresionat, au fost implicarea si eforturile supraomenesti ale voluntarilor! Jos palaria vulturi voluntari (daca vrei sa te alaturi gastii, lasa-mi un mesaj pe WhatsApp, la numarul: 0758232057)! Jos palaria romani, dar nu numai – am cunoscut voluntari americani, voluntari spanioli si o voluntara rusoaica. Nu conteaza aici nici culoare, nici nationalitate, nici religie, nici limba vorbita, nici nimic. Lovely display of humanity! Inima mea si-a marit volumul, de drag de oameni, in aceasta zi petrecuta in gara.