Spuneam in sectiunea de certificari ca mi-a placut la scoala. Si ca le datorez asta in primul rand fostului director de la scoala generala 109, domnul Cocos Vasile, si doamnei secretare de la vremea aceea, cea blonda, nu am stiut niciodata cum o chema.

Era vara anului 1995 si inca nu implinisem 7 ani. Au trecut 28 de ani de atunci si totusi, am putine amintiri mai clare de atat in minte. Imi amintesc ca mergeam spre scoala pe jos (era la maximum 15 minute de casa) si ma gandeam ca nici nu mai avea rost sa mergem sa vedem scoala pentru ca imi doream sa invat la scoala 111. Acolo aveau parintii mei o prietena invatatoare, pe care o cunosteam si eu si imi era simpatica. Era din gasca cu care mai stateam cand ieseam verile la terasa cu ai mei – parintii anilor 90. :))

Ajungem la scoala si mergand spre secretariat dam chiar de domnul director si acesta s-a oprit sa ne vorbeasca. M-a impresionat foarte tare faptul ca imi vorbea si mie, explicandu-mi diferentele dintre cele 2 scoli si care ar fi avantajele scolli lui. Aici erau 2 schimburi, orele mai mari si pauzele de asemenea mai mari. „Intr-o ora de 50 de minute este timp suficient sa se predea lucrurile pe indelete, sa nu se faca in graba. Pauza fiind mai mare, de 10 minute, au si copiii timp sa consume niste energie, sa mai vorbeasca, sa se cunoasca.” In afara de asta imi amintesc ca locul in care am stat de vorba era foarte luminos, curat, linistit si cu multe plantute. 111 avea o cladire prost luminata, cel putin asa parea de afara si era mereu debandada pe acolo, Parca imi si imaginam copii fugind pe langa mine ca bezmeticii, in pauza scurta de 5 minute. Alungand imaginea asta din minte, am stiut. 109 era scoala mea.

Pe drum si acasa am spus ca vreau la 109 si ai mei au plecat urechea la parerea si argumentele mele de copil si m-au inscris unde am vrut. Nu zic, posibil sa fi contat un pic si discursul d-lui director.

In ziua inscrierilor, d-na secretara avea un registru mare in fata si imi amintesc ca ne-a intrebat fara sa ridice capul din el, la ce invatatoare doresc sa ma inscrie. Mama a intrebat ce ne recomanda dumneaei si a precizat ca eram un copil mai sensibil si cuminte. Atunci d-na secretara a ridicat ochii din registru si s-a uitat la mine pe deasupra ochelarilor. M-a cantarit putin din priviri, s-a dat inapoi in scaun, si i-a spus mamei: Da. Doamna Dobrescu.

Am inceput scoala in Septembrie ’95 si la un calcul simplu ne dam seama ca am terminat in 2003 si de atunci au trecut…. 20 de ani.

Parca mai ieri eram in curtea scolii la serbare, printre multi copii dar parca si mai multi parinti. M-am imprietenit repede cu o fetita, Camelia, era nepoata unui vecin din cartierul nostru si era chiar cu mine in clasa. Am hotarat pe loc sa stam in aceeasi banca. Am vazut-o pe doamna invatatoare si parea rece si dura de la distanta. M-am speriat putin dar cand am ajuns langa dumneaei si-a coborat privirea spre noi si ne-a intrebat cu cea mai dulce voce a ei: „Intai C?” Am dat firav din cap ca da iar d-na invatatoare a zambit cald si ne-a strans in jurul ei ca o closca. Am stiut ca va fi bine.

Am ajuns in clasa si m-am asezat in banca a doua, cu Camelia in dreapta mea, Danut in fata si Lili in fata Cameliei. In spatele meu statea Ruxi si langa ea Ana. Eu avea 2 codite cu pampoane albe, daca mi-aduc eu bine aminte (mai aveam si unele rosii). Ruxi, intruchiprea nazbatiei, a inceput sa ma traga de cozi si cand ma intorceam dadea vina pe Ana, iar invatatoarea vazandu-ma, ma mai si certa… Si asa a inceput prietenia noastra epica, dureaza si azi si va mai dura inca mult.

Ne-am mai schimbat noi toti prin banci in clasa si la un moment dat pentru ca eu vorbeam prea mult cu Camelia, iar Ruxi prea mult cu Simonica, s-a facut rocada si am nimerit cu Ruxi in banca, avandu-i in fata pe Alex Nita si pe Razvanel, iar in spate le aveam pe Cristina si Irina. Si mai tarziu a stat si Liviu in fata noastra.

Multa vreme au incercat si parintii si invatatoarea sa ne desparta pe mine si pe Ruxi dar nu a fost chip. Faceam multe prostii noi doua, sau, ma rog, ea facea prostiile si eu incercam sa o opresc. Ca atunci cand ea si Camelia s-au dus desculte in curtea inundata din spatele scolii, unde trecea apa de glezne. Eu le strigam de pe margine ca nu e bine ce fac… Si am avut dreptate caci a aparut directoarea scolii si ne-a admonestat; inclusiv pe mine… Mai tarziu, dumneaei avea sa ne devina diriginta.

La un moment a fost bolnava doamna Dobrescu si a venit altcineva in locul ei, fara sa ni se explice si noua exact ce se intamplase. Asa ca am iesit din scoala si din curtea scolii si ne-am dus in dreptul ferestrei de la secretariat si am inceput sa strigam: O – vrem – pe doamna – Do – breeees – cu, O – vrem – pe doamna – Do – breeees – cu. A iesit d-na secretara sa ne culeaga si sa ne linisteasca. A cui credeti ca a fost ideea asta creata?

Apoi prin clasa a 5-a s-a gandit Ruxi, a mea, ca ar fi o idee buna sa „ii facem o surpriza” profei de tehnologie, sa ne ascundem de ea. In ciuda protestelor mele si gratie amenintarilor lui Esanu, ne-am ascuns cu totii si d-na profesoara s-a suparat, mai mult decat era cazul, chiar daca noi am iesit repede de sub banci strigand surpriza si nu am lasat-o mult sa creada ca am plecat. Imi amintesc ca la inceput nu voiam sa zicem a cui a fost ideea, dar s-a ridicat Monica si a zis. (M-as fi asteptat sa cedeze Andi primul :)). Ruxi si-a asumat cu demnitate vina, iar Esanu i-a sarit in aparare, incercand sa imparta vina.

Nu faceam cine stie ce prostii, de fapt. Ba chiar am fost niste copii tare draguti. Imi amintesc ca atunci cand veneau copii noi, aveam un soi de comitet de primire – noi, fetele incercam sa ii integram pe copiii noi. Si imi mai amintesc cu mult drag de un episod in care doamna Popescu avea laringita si nu putea vorbi, iar noi am stat intr-o liniste mormantala in timp ce dumneaei ne-a predat in soapta si prin semne. Doar soaptele dumneaei se auzeau, noi nici nu ne miscam in banci, de frica sa nu facem zgomot. eram doar clasa a cincea cand am dat cu totii dovada de atata consideratie.

Alt amuzament era chiar drumul catre scoala: Cristina venea sa ma ia la si jumatate si pe la fara 25 ajungeam la Ruxi (toate 3 stateam in drum). Desi teoretic mai aveam nevoie de aproximativ 7 minute ca sa ajungem pana la scoala, si desi aproape de fiecare data alergam cand plecam de la Ruxi, cumva, reuseam sa intarziem… fara exceptie… „unde’s caietele, unde’i una, unde’i cealalta..” nici cu 3 perechi de maini, sau mai degraba 4 Ruxi a noastra nu reusea sa fie gata in timp util… Ba chiar, in 5-8 ni s-a alaturat si Alina – Livia, zisa Vivi. S-a marit gasca pentru drumul nostru.

O data, diriginta noastra, care era de mate, nu ne-a mai primit la ora, pentru ca intarziam prea des. aveam 2 ore legate si imi amintesc ca am incercat noi sa ne uitam pe carte sa vedem ce urmeaza, de teama ca a predat ceva si nu o sa stim. Dar nu trecuse mai departe cu predarea.

Si apropo de prima noastra diriginta, Marineasca, a incercat ea sa ne cuminteasca, ne-a pus fata – baiat in banca (era 1999, nici vorba de mai mult de 2 genuri), dar sigur ca doar la orele dumneaei stateam asa. :)) Totusi a iesit si ceva bun din asta, asa m-am imprietenit mai mult cu Liviu. Si-aveam pe atunci, cu el, discutii mai filozofice decat am acum cu adulti de varsta mea… (Ouch.)

Cu George m-am imprietenit pentru ca aveam ceas si el nu mai avea rabdare pana la pauza; si ma tot intreba. Cu el statea Bogdan si amandoi stateau in dreptul meu, pe randul din dreapta, de la usa. I-am avut o vreme in spate pe Titi si Pandelica, asa le spuneam, apoi pe Cristi si Andrei. Ei doi si Alex Dragomirescu, zis Dragos, aveau, cand erau micuti, o placere sa scoata ochii profesorilor, nu numai ca ridicau mana dar se mai ridicau si in picioare si fluturau degetele spre ochii lor. La un moment dat il aveam pe Romeo in banca din fata si nu ma lasa deloc in pace.

In gasca de fete le mai aveam Miha, Alina Ciocionoiu, Simona (nu Simonica), Ana si mai tarziu un pic au mai aparut, Giana, Petro si Claudia (de Vivi am scris deja mai sus). Eram foarte diferite, cand ma uit inapoi, dar parca nu simteam, ne-am inteles foarte bine. Veneam cu elasticul la scoala si saream in pauze. si aprop de venit la scoala cu lucruri, o data, cand trebuia sa aducem o reteta la scoala eu am venit cu prajitura :))). Si alta data Ruxi a adus o minge care sarea si i-a ricosat cumva tocmai ei in ochi. Parca ca Dragomirescu a lovit-o.

Mickey, Dan si Liviu aveau un fel de trio al lor si se jucau mereu in pauze. Mihai statea aproape de mine si de Ruxi asa ca ne mai vedea si peste vara. Mai stateau si altii pe aproape dar nu stiu cum se face ca parca nu prea ne vedeam in vacante.

Ah mi-am adus aminte – Simonica a plecat de la noi dupa un an sau un semestru… O chema Simona, Monica – Who does this to a kid??

Am mai avut in clasa cativa copii, care au stat perioade scurte, fac un recensamant, also, sa imi spuneti daca va amintiti de toti si daca am ratat pe cineva.

Avem: Sergiu, Bogdan „Cine eeeuu?” (nu al nostru), Tomescu Vlad, Romulus, Florin Caldararu, Lucia, Adelina, Roxana Paunescu, Ana Chelaru, Elena Chirt(z)os(h), Diana, ceva de genul?

Sa imi fie cu iertare daca am omis pe cineva.

De banchetul de final de clasa a 8-a va mai amintiti? Am avut 2 scenete, Domnul Goe si O Noapte Furtunoasa, au mai fost si niste cantecele, parca de la alte clase si am avut si noi un cantec – Talia si parca am avut si ceva coregrafie facuta de noi. Apoi am stat in clasa noastra cu combina mea muzicala, gustari aduse de noi si sucuri pe care le-am servit in pahare de plastic. Celelalte clase de a opta aveau si ele banchetul lor, in clasele lor si era destul de haos. Tin minte ca nu am putut sta prea mult si Giana, ne-a salvat cu curtea ei, invitandu-ne la o reeditare a banchetului, si acolo am stat mai mult, am dansat mai mult. A fost super distractiv si s-a terminat cu lacrimi; ma refer mai mult la fete, desigur, baietii s-au tinut bine. Si asta imi aminteste ca am mai plans o data in clasa a patra cand am crezut ca ne vor imparti pe specializari. Atunci au mai plans si baieti. Dar totusi am ramas C pana la final.

Hai ca nu mai reusesc sa inchei aceasta epopee a clasei noastre. A inceput ca un articol scurt, explicativ, pentru public si se incheie ca un elogiu. M-a lovit nostalgia, ce sa zic, asa e toamna, cand vine septembrie. Saptamana trecuta am vorbit la telefon cu Ruxi si apoi in weekend m-am intalnit intamplator cu Titi. Am realizat ca s-au implinit 20 de ani de cand am terminat generala. Nu stiu cum vi se pare voua dar pentru mine e de-a dreptul ireal, parca ieri mergeam agale pe Ghimpati spre scoala.

Ce mai voiam sa spun e ca alegerea scolii a fost poate cea mai buna decizie pe care am luat-o in ultimii 35 de ani. Sunt foarte recunoscatoare pentru colegii pe care i-am avut si pentru felul in care am crescut si ne-am format impreuna, pentru invatatoarea noastra bunuta si sensibila, pentru profesorii nostrii, multi grozavi, cativa exceptionali si da, nu imi place mie sa aduc vorba de lucruri mai putin pozitive, dar am mai avut si profesori slabi – Alde Relia, Gratiela si Izabela si Florin, cel de religie, tare nu mi-a placut – sa-mi dea el 4 in clasa a treia…. Pe profa de Tehno a salvat-o chimia ca acolo a fost mai ok. Oricum, iti trebuie si un pic de adversitate in viata ca sa te dezvolti armonios. Am avut un start excelent in viata cu asa colegi si asa profesori si simt ca nu imi sunt de ajuns cuvintele, ca sa explic ce mult a insemnat pentru mine sa va am alaturi si cat de mult din mine sunt eu astazi gratie voua.

A voastra Mada,

Va imbratisez!