Apariţia, în februarie 1990, a săptămânalului
satiric Caţavencua reprezentat, nu încape vorbă, un moment
plin de insolit. Autocalificat incomod şi de moravuri
grele, el a practicat o satiră de un tip inedit într-un peisaj
jurnalistic agitat, populat de un furnicar uman pestriţ şi
debusolat. Eugen Istodor, care nu e la prima tentativă de a analiza
aspecte ale societăţii contemporane, realizează în Caţavencii
şitribul lor. O etnografie a grupului incomod și de moravuri grele
Cațavencu (1990-2006) (Polirom, 2018) un fel de sinteză între
observaţia sociologică cu pretenţii de circumscriere teoretică şi
munca de istoric, consemnator al unor episoade din dezvoltarea
presei autohtone din ultimele trei decenii. Autorul, pe care îl
cunoşteam drept harnic autor de interviuri cu (mai) tot ce mişcă
din societatea românească, scoate la bătaie materiale din
aşa-numita „Arhivă personală Istodor” şi îi lasă să vorbească pe
cei care au scria revista în perioada ei de glorie, adică cam până
acum 10-15 ani. El numeşte asta „etnografie”. I-aş lăsa pe
specialişti să decidă dacă termenul e bine ales sau
nu.
Eugen Istodor pare mânat de ambiţii mari şi îşi
începe lucrarea în forţă. El deschide un front de lucru larg, cu
aspiraţii de teoretizare a fenomenului instanţiat de
Caţavencu (ulterior Academia Caţavencu, apoi, mai
nou, Caţavencii etc.). Nu e de mirare aşadar că prima
secţiune a cărţii este dedicată satirei. Într-un spaţiu de mai
puţin de douăzeci de pagini sunt înghesuite definiţii, explicaţii
teoretice, clasificări şi exemple care spun, până la urmă, prea
puţin despre natura satirei practicate la revistă. Mai interesantă
ar fi, poate, preluarea din teoria sociologică a termenului de
neo-trib pentru a descrie reţeaua complicată de raporturi
interumane stabilite atât în interiorul grupului de realizatori ai
gazetei, cât şi cu (sau între) receptorii textelor produse de
aceştia. A fost, se pare, o comunitate sui generis, cu
ritualuri şi reflexe bine conturate, imposibil de reprodus
astăzi.
„Carnea” cărţii – ceea ce rămâne, până la urmă,
dincolo de cadrul teoretic totuşi precar – o reprezintă evocarea
prin interviuri şi amintiri. Sunt (re)aduse la suprafaţă momentele
de glorie precum apariţia primului număr, ivit oarecum deus ex
machina din televizorul color al soţilor Nacu şi talentul
câtorva studenţi şi proaspăt absolvenţi frustraţi şi totodată
talentaţi. Cititorii mai copţi ar putea fi tentaţi să retrăiască şi
alte episoade glorioase, ca de pildă publicarea, în 1991, a unui
fals număr din Scânteia. Detaliile din spatele cortinei
sunt, probabil, încă mai savuroase: pitorescul şedinţelor de
redacţie, adevăratul ceremonial al alcătuirii şi validării în
colectiv a „bulelor” sau conflictele intergeneraţionale dintre
redactori. Sigur, procedeul „bulelor” (colaje fotografice cu
replici în răspăr) nu a fost inventat la Caţavencu (cine răsfoieşte
colecţia revistei Rebus din anii 1980 va găsi destule asemenea
colaje), dar ineditul situaţiei şi, mai ales, memorabilul unor
exprimări le-au impus în conştiinţa neo-tribului
receptor.
Istoria lui Caţavencu (sub multiplele sale
avataruri editoriale) se confundă în bună măsură cu istoria
protocapitalismului românesc, spectaculoasă mai ales în perioada sa
„sălbatică” din anii 1990. Sunt irepetabile întâmplări precum
vinderea gazetei de către propriii săi realizatori, depunerea
pungilor cu monedele rezultate la picioarele patronilor sau naivele
conflicte de început dintre angajaţi/redactori şi proprietari.
Istodor observă, corect, că atitudinea primilor era una tipică de
stânga, chit că oamenii susţineau, prin materialele pe care le
scriau, o ideologie mai degrabă de dreapta.
Toate cele de mai sus sunt însă julituri de
genunchi şi hârjoneli pe lângă adevăratele provocări aduse de
inevitabila interacţiune cu magnaţii mediatici autohtoni (Sorin
Ovidiu Vântu sau Adrian Sârbu). Pe lângă aceştia, Ovidiu Nacu,
primul patron, era un naiv benign. Ciocnirea cu comandamentele
pieţei, cu categoriile specifice capitalismului, a şubrezit
puternic edificiul romantic caţavencian. Lovitura de graţie a dat-o
puternica polarizare politică apărută odată cu instalarea regimului
Traian Băsescu şi care a făcut ca măruntele partizanate ale
epocilor Ion Iliescu sau Emil Constantinescu să pară nişte glume
nevinovate. Au apărut (şi) printre Caţavenciprofitorii
băsescieni (tipul I. T. Morar) sau disidenţii care au sfârşit prin
a înfiinţa Kamikaze (o gazetă care rezistă şi azi, în ciuda
caracterului său greţos). Despre asemenea aspecte Eugen Istodor
scrie prea puţin şi prea eufemistic. E posibil ca delicateţea să îi
fie impusă de vechi relaţii de amiciţie, dar asta nu e o consolare
pentru cititor.
Caţavencii şi tribul lor e,
până la urmă, un produs tipic Istodor, adică o colecţie de
interviuri menite să ilustreze tema fugit irreparabile...
Secţiunea teoretică putea să lipsească, ea pare oricum alcătuită
din extrase din lucrarea de doctorat în sociologie a autorului.
Neo-tribul Caţavencilor a dispărut demult fragmentat de
noile mijloace de expresie, căci (loc comun), mediul este mesajul.
Azi avem noile (!) neo-triburi de dimensiuni mult mai mici,
reprezentate de bulele de pe Facebook. Caţavencii,
forma în care revista a supravieţuit, e un fel de reptilă de mici
dimensiuni într-o lume a mamiferelor, cu un habitat mic, dar bine
circumscris, amintind prin unele trăsături că strămoşii ei
stăpâneau, cândva, întreg globul.
Fact checking
Un index de nume şi persoane ar fi făcut minuni,
dar editura nu l-a crezut probabil necesar. Volumul se încheie cu
reproduceri din materialele publicate de-a lungul anilor în revistă
(caricaturi, colaje). Din păcate, calitatea reproducerilor e
execrabilă. S-a mizat probabil pe memoria neo-tribului, care ar
putea să completeze porţiunile greu de
descifrat.
