M-ai făurit ca pe o figurină absurda în mâinile tale de ceară, cu sufletul negru înnecat în abis şi-n loc de zâmbet ca de fecioară, m-ai expus într-o formă banală!

M-ai ferecat în cuvinte cu dinţi de cleştar ce rânjesc în strălucirea de sori din chipul tău clar şi lacrima-mi sapă obrazul fierbinte, nu mă lăsa făr’ de cuvinte!

Şi timpul trece absurd peste noi, cândva, cineva ne făurise în doi şi pâlpâie dorinţa în trupu-mi absurd, dar totul a rămas ferecat în trecut!

Fortăreaţa de fum din sufletul meu, ridică la cer scânteieri de rubin, rămân făurită-n figură de lut tot mereu doar cu sclipiri diafane ce se reflectă-n neantul divin !

Pântecele-mi sunt încleştate şi vreau doar să fug de toţi şi de toate, să descleştez gura cea mută şi să readuc pâl