E 1 aprilie, zi de păcăleli, de mistificare, aşa că nici
că se poate o ocazie mai nimerită pentru o postare despre
Strămoşi pe alese. Călătorie în imaginarul genealogic al
boierimii române de Filip-Lucian Iorga (Humanitas, 2013).
Cartea e, totuşi, cât se poate de serioasă, chiar dacă faptele
expuse au darul de a stârni câteodată zâmbete. Pentru cine n-a
citit şi nu ştie despre ce e vorba, subiectul tratat e falsa
imagine a descendenţei înalte, aşa cum e ea atestată în istoria
ultimelor două secole de la noi. Şi nu e neapărat vorba de inşi de
extracţie joasă, care îşi clamează pretinse origini nobile, ci
adesea de boieri adevăraţi dornici să-şi caute obârşia cu multe
secole mai înainte de cea atestată documentar, mergând uneori până
la familii ale Romei antice.
Evident (şi o spune limpede şi autorul), sunt în
joc legitimitatea, dorinţa de a oferi o imagine cât mai impunătoare
sau de a consolida o tradiţie existentă. Românii n-au inventat
roata (nici) aici; până şi Iuliu Cezar a pretins că se trage din
Venus, iar mai nou, Ivan cel Groaznic susţinea că neamul lui merge
până la acelaşi dictator antic (e drept, acest caz nu e pomenit de
istoric). Particularitatea situaţiei româneşti e dată de
tardivitate, căci în vreme de străinii îşi căutau străbunii într-o
manieră excentrică în urmă cu multe veacuri, la noi „conştiinţa”
neamului înalt se trezeşte mult mai târziu.
Procedând sistematic, Filip-Lucian Iorga
realizează o veritabilă taxonomie a domeniului. El scrie despre
„mitologiile genealogice” de diferite facturi, de la cele
voievodale, care încearcă să stabilească o continuitate mult mai
lungă decât în realitate a celor două mari dinastii (Basarabii şi
Muşatinii, până cele mai modeste, boiereşti, sau cele care se
străduiesc să transplanteze genealogic familii străine (aici e
vorba mai ales de fanarioţi sau de greci stabiliţi pe la noi).
Aflăm aşadar că Matei Basarab nu este un... Basarab (e din familia
Craioveştilor, la fel ca Brâncoveanu), sau că Bibeştii nu aveau
niciun drept să-şi numească casa „Basaraba-Brâncovan-Bibescu”. Ca
să ne referim şi la dinastiile domnitoare străine, ajunge să spunem
că nici Paleologii noştri (activi în politică şi literatură până
azi) nu au legătură cu basileii bizantini, după cum n-au legătură
nici Cantacuzinii, cu toată originea lor înaltă
indiscutabilă
Metodele folosite merg de la inventarea unor
verigi inexistente până la falsificarea patentă de documente, de la
invocarea unor catastrofe care au distrus dovezi pretins
irefutabile până la promovarea deliberată a unor confuzii de nume
sau etimologii nerealiste. Cazuri tipice sunt cel al familiei
Năsturel-Herescu, căreia celebrul istoric al Bucureştilor, Dimitrie
Papazoglu, îi vedea originea într-un anume conte Henrih din secolul
al XIV-lea sau al cel al Strudzeştilor, care nici vorbă să se tragă
din conţii maghiari Turzo.
Falsele genealogii sunt uneori rezultatul
activităţii unor genealogişti a căror scrupulozitate lasă de dorit.
Se cuvin pomenite două nume importante, mai întâi paharnicul
Costandin Sion, a cărui Arhondologie a Moldovei (1849-1857) e în
bună măsură o colecţie de înfierări adesea inexacte, apoi
Octav-George Lecca. Cel de al doilea e un caz foarte complex.
Autor, la numai 19 ani (1899) al unei mari sinteze genealogice
(Familiile boiereşti române), Lecca e un bun reprezentant al
tipului de diletant înzestrat cu o mare putere de muncă, însă şi cu
o lipsă de rigoare pe măsură. Ar însemna însă să-i facem o
nedreptate postumă dacă i-am nega inteligenţa şi capacitatea de
a-şi corecta, în timp, unele din erori.
Nici literaţii (de fapt, probabil că tocmai ei!)
nu sunt scutiţi de fantasme ale originii înalte. Ar fi destul să
amintim de Mateiu Caragiale (fictiv descendent al conţilor de
Karabey) sau de Macedonski. Cel dintâi e de fapt autorul zicerii
„La case mari, strămoşii sunt pe alese” din care se inspiră titlul
cărţii de faţă.
Am avut, arată Filip-Lucian Iorga, veleitari,
istorici şi genealogi lipsiţi de rigoare, dar şi adevăraţi
plastografi. Fraţii Sion sunt probabil autorii unui fals de
proporţii, care a făcut însă valuri în epocă, aşa-numita
Cronică a lui Huru, pretins manuscris străvechi, pentru
cercetarea căruia domnitorul Grigore Al. Ghica a alcătuit o
comisie. Hasdeu (el însuşi cu „probleme” la dosarul ascendenţei), e
autorul unei fanteziste genealogii a Basarabilor, dar - susţin
specialiştii - falsifică şi documente.
Teamă mi-e că ar trece ziua de 1 aprilie dacă m-aş
apuca să scriu mai mult despre Strămoşii pe alese. Mai
important e totuşi să tragem o concluzie şi putem să-i dăm dreptate
lui Filip-Lucian Iorga în a susţine că originea unui neam nu este,
în anumită măsură, un „dat imuabil”, ci şi o problemă de selecţie,
de ideologie şi axiologie. După ce că e densă şi interesantă,
lucrarea tânărului istoric este scrisă încântător şi merită citită
de amatorii de istoriografie de bună calitate.
Interesant e faptul că Filip-Lucian Iorga, deşi îl
menţionează pe Dimitrie Papazoglu in calitate de genealog
(necreditabil) al Hereştilor, nu ne spune nimic despre susţinerile
acestuia cu privire la propria familie. Mai precis, într-o lucrare
intitulată pompos „Originea familiei De Papassoglu”, el ne spune că
familia sa „se trage „din legiunile romane trecute în Moesia de
împăratul roman Aurelian”.
Despre o altă carte apărută dedicată acum câţiva ani tot
mistificărilor istorico-literare (Mistificţiuni
de Mircea Anghelescu) am scris aici.
