Cand m-am trezit, foarte devreme astazi pentru o zi de duminica, era o ceata atat de densa incat as fi putut aduna o parte din ea si sa o pun in cafea pe post de spuma de lapte.
Cumva, asa realizam, intr-o clipa, ca vine toamna: Ziua ne topim in continuare sub arsita aceluiasi soare-rege nemilos pe care numai noaptea, regina sa inca blanda, reuseseste sa-l mai domoleasca cu dragostea sa, schimband schita obisnuita a diminetilor noastre, ale muritorilor cuminti si fara de putere in fata naturii aflate in perpetuum mobile, in diverse forme de studiu de pictura impresionista si nuante diferite de viata.
Am privit pe fereastra cum transparenta obisnuita a unei zile de vara e cucerita acum de zorii albi, densi si nemilosi si ma intrebam daca s-or fi certat intre ei sau asa ceva, pana cand am realizat, cu nostalgie si de ce nu si cu o oarecare parere de rau, ca toamna a venit mai aproape: O simt deja cum ma strange in brate, cum imi dezmiarda simturile cazute in letargie peste vara.
Septembrie va fi aici ca maine, gata sa ne preia visele noptii si sa le transforme in minuni ale zilei ei si ale zilelor noastre, si asta pentru cateva luni bune de acum incolo.
Inchid ochii si inchipui deja intre pleoape ruginiul frunzelor si aurul amiezilor linistite, impacate cu transformarile de tot felul din jur.
In tot acest rastimp, spuma de lapte cetoasa din cana de cafea s-a disipat in ritmul gandurilor mele cu iz varatic si usor dor de toamna.

Si nu, nu sunt nicidecum trista pentru ca tu esti pentru mine incununarea verdelui copt de vara cu atmosfera pitoreasca de bronz tomnatic.
Tu ma faci sa iubesc deopotriva pielea umeda de la zapuseala, ce va trece cu bine prin frisonul racoros care o va tremura de acum incolo. Tu esti fiorul acela care tulbura trupul cald si il desavarseste, intru ingemanarea orgasmica a celor doua anotimpuri surori. Te iubesc.