Sta goala, intinsa pe canapea si priveste departe, prin fereastra larga deschisa ce da inspre gradina. Pielea alba, moale si coapta i se afunda in cea maronie inchis si mai dura a canapelei din living. In ciuda contrastului de culori si consistente tegumentare, una vie si alta moarta, o comuniune de elemente asemanatoare tocmai se naste. Umanul intra aproape pe nesimtite intr-o armonie aparent nefireasca cu lumea celor fara suflet si fara ingaduinta. Canapeaua îi cuprinde trupul viu cu totul ca si cum ar fi fost el. El, cel plecat ieri chiar prin gradina aceea mangaiata cu apatie de privirea ei.