Despre Ion Jipa, autorul volumaşului
Sănducu-Năzdrăvanul şi piticul Ştie Tot (Editura
Tineretului, 1956) nu am găsit prea multe informaţii. Un istoric
literar maliţios ne spune că era un „social-democrat capitulard,
avocat şi primul director al viitoarelor uzine 23 August”, ba chiar
că era un „oportunist bătrân” şi conchide, citând câteva titluri,
că era un „nuvelist slab”, autor de „proze broşurate”. Cartea de
faţă este o scurtă lucrare educativă adresată copiilor nu prea
mari, din rândul cărora se desprinde însuşi personajul titular,
Sănducu, poreclit din motive evidente „Năzdrăvanul”. Întrebat câţi
ani are, el răspunde că are aproape şapte, în vreme ce bunica lui,
factor ponderator atotprezent, îl corectează spunând că acesta
„abia a împlinit şase ani”. Indiferent care e adevărul (probabil că
cea care are dreptate este bunica), copilul nu a început încă
şcoala şi nu ştie să citească.
Năzdrăvăniile lui Sănducu sunt posibile (şi) din cauza
trotinetei pentru care îl invidiază toţi copiii din cartier. Fire
altruistă, băiatul o împrumută şi altora, dar sistematic, conform
unui veritabil regulament. Echilibrul acestei construcţii se rupe
în momentul în care Costel şi Dănuţ, doi băieţi ceva mai mari,
pretind ca în virtutea diferenţei de vârstă să li se repartizeze
trotineta mai mult timp decât altora. De aici, de la această crasă
manifestare de egoism şi lipsă de receptivitate faţă de
sensibilitatea altora încep toate necazurile. Costel îi sfidează pe
toţi şi provoacă o discuţie despre diverse tipuri de vehicule –
camioane (desigur, Molotov), avioane, locomotive –, în încercarea
de a minimaliza trotineta protagonistului.
Este momentul când Sănducu are o veritabilă revelaţie,
anume că trotineta lui cea grozavă e o nimica toată faţă de
locomotivă. Va trebui aşadar să înveţe să conducă o locomotivă.
Uşor de zis, mai greu de făcut – bunica nu-i încurajează
impulsurile aventuroase („Ai să creşti mare, ai să faci şcoala de
mecanici şi ai să te saturi umblând pe locomotivă!”). Până la urmă,
năzdrăvanul se suie pe casă şi de acolo stabileşte
itinerariul până la gară, locul unde i se vor dezvălui cu siguranţă
secretele locomotivelor. Ajuns la gară, Sănducu se suie pe furiş în
tenderul unei locomotive, dar e repede prins de mecanic şi fochist,
de la care află de existenţa unui misterios pitic Ştie Tot,
personaj misterios şi, desigur, omniscient, de la care ar putea
învăţa cum se conduce locomotiva fără prea mult efort de
studiu.
Este momentul în care naraţiunea, până acum cuminte şi
realistă, capătă turnura unui basm modern. Sănducu se străduieşte
să afle cum se poate ajunge la Ştie Tot, care locuieşte (se miră
cineva?) în Ţara Piticilor. În disperare de cauză, căci adulţii
nu-l ajută, proprietarul de trotinetă face rost de un plic galben
şi îi scrie o scrisoare piticului. „Scrie” e un abuz de limbaj,
căci copilul, nedus la şcoală, umple plicul şi scrisoarea cu nişte
mâzgălituri fără sens. Toate acestea nu reprezintă un impediment
poştal, căci, ca în Alice în Ţara Minunilor, Sănducu se
micşorează într-atât încât să încapă în plic, cu care ajunge,
miraculos, acasă la Ştie Tot. Adevărat vrăjitor din Oz,
atotştiutorul îşi extrage informaţiile dintr-o carte imensă. Spre
dezamăgirea lui Sănducu, piticul îl lasă să aştepte la nesfârşit,
dar îl conduce în cele din urmă într-o cameră cu jucării minunate,
pregătite însă pentru copiii „silitori”, şi îl moralizează
nemilos:
— Ar fi foarte uşor dacă am putea să punem pe alţii să
înveţe pentru noi, râse pentru întâia oară piticul. Numai că nu se
poate. Cartea asta nu răspunde decât acelora care îşi caută singuri
răspunsurile.
Finalul, optimist, ni-l arată pe Sănducu în Ţara
Piticilor, unde acesta primeşte în dar o locomotivă şi decide să
mai rămână o vreme, pentru a începe să înveţe şi a-l convinge pe
pitic că merită cartea. Micul roman al lui Ion Jipa nu a rămas
probabil în memoria cititorilor vremii; searbădă şi fără prea multe
idei, nici nu ar fi avut de ce. Să nu neglijăm însă valoarea
propagandistică a unora din elementele scrierii. Ceferiştii erau
consideraţi „detaşament de frunte al clasei muncitoare”, iar
înţelepciunea şi umorul membrilor breslei cu care stă de vorbă
Sănducu îi pune într-o lumină extrem de favorabilă. Cât despre
locomotivă, era şi ea un vehicul simbolic. Să nu uităm memorabilele
cuvinte ale lui Marx: „revoluţiile sunt locomotivele
istoriei”.
Volumul este ilustrat de I. Miţurcă.
