SCHIMBĂ-TE PE TINE IAR LUMEA TA SE VA SCHIMBA
Nimeni nu va veni să te salveze sau să te schimbe.
Viața ta este rezultatul deciziilor tale.
Ești singurul răspunzător pentru ceea ce trăiești acum.
* * * * * * *
Se pune mult accentul pe felul în care arătăm: ba suntem prea
grași, ba prea slabi, ba prea ridați, bătrâni, trecuți și alte
emanații ale unei minți pline de idei toxice.
Și totuși uităm ceva: animalele noastre dragi ne iubesc exact
așa cum suntem, lor nu le pasă dacă suntem întregi sau nu fizic și
sufletește. Copiii noștri ne iubesc exact așa cum sunten noi,
pentru ei suntem perfecți. Părinții noștri ne acceptă și ne iubesc
așa cum sunt și așa cum suntem. Oamenii care ne sunt cu adevărat
aproape ne acceptă și ne iubesc exact așa cum suntem.
Și atunci vin cu o întrebare: dacă toți cei care contează ne
iubesc și ne acceptă, noi cui vrem să facem pe plac? Pe cine vrem
noi să mulțumim? Pentru cine ne zbatem în neacceptare față de
noi?
Dacă suntem sinceri cu noi ne dăm seama că părerea persoanelor
apropiate nu contează pentru noi („doar sunt familie, trebuie să ne
iubească”), și că ne biciuim pentru ca eventualele persoane pe care
le întâlnim (deci pe care nu le cunoaștem) să fie impresionate de
imaginea noastră impecabilă.
Nu are importanță că cei care contează cu adevărat în viața
noastră ne iubesc și ne acceptă așa cum suntem; contează ca niște
iluștri necunoscuți, care nu vor face parte din viitorul nostru, să
își facă o părere bună despre noi, să fie dați pe spate (cum se
zice) de felul în care (ne) arătăm, să primim aprobarea și
aprecierea lor de oameni trecători prin viața noastră.
Și atunci dacă nu contează că cei apropiați nouă ne iubesc așa
cum suntem ci vânăm părerea necunoscuților, ce spune asta despre
noi?
Că suntem ipocriți, că mințim și că ne mințim grupa
mare!
De ce nu contează părerea celor care (zicem că) sunt oamenii
vieții noastre, ci contează părerea celor care nu contează pentru
evoluția noastră reală? Pentru că părerea apropiaților o luăm ca pe
ceva ce ni se cuvine, iar pe cea a străinilor o tratăm ca pe o mare
onoare.
Da, și acești oameni care ne contestă sunt importanți pentru
devenirea noastră, dar nu în sensul de a ne transforma în
permanență în ceva sau cineva pe placul lor. Vom întâlni asemenea
persoane până ce vom învăța să ne acceptăm noi și până vom înțelege
ce și cine e cu adevărat important pentru noi și viața
noastră.
Până atunci vom lupta cu morile de vânt, ne vom da de ceasul
morții să dăm bine în fața străinilor, să cerșim aprecierea lor.
Iar în tot acest timp vom respinge aprecierea oamenilor care fac și
vor face parte din viața noastră; și vom numi asta „IUBIRE”!
IPOCRIZIA, partenera tăcută a vieții noastre.
Cât timp vânăm părerea bună a altora și ne dăm de ceasul
morții să îi impresionăm pe cei care nu contează, nu putem spune că
cei din familie contează cu adevărat. Ar fi o ipocrizie, nu?
Dacă asta am văzut în copilărie, vom prelua automat programul
și ne vom comporta identic. Un părinte ce găzduiește cu atâta
larghețe ipocrizia în el nu poate crea decât o copie a sa, copilul.
Iar dacă noi suntem vânători de aprecieri străine, cum ar putea să
devin copiii noștri? Cópii fidele ale părinților.
Cât timp nu este important că partenerul/partenera, familia,
prietenii ne iubesc așa cum suntem ci ne biciuim în continuare
văzându-ne urâți, grași, bătrâni, etc., înseamnă că nu este
importantă nici iubirea lor; deci... nu-i iubim, că doar nu
contează ce părere au, nu? Și totuși, ne batem cu pumnii-n piept în
fața străinilor cât de mult ne iubim apropiații. Ipocrizie!
Cât timp nu contează părerea celor care ne iubesc cu adevărat
ci contează opinia necunoscuților (vezi Facebook, Instagram, etc),
nu iubim cu adevărat; nu NE iubim cu adevărat. Doar ne lăudăm și
vrem să părem ce nu suntem. Ipocrizie!
Iar cât timp ipocrizia este atât de importantă în viața
noastră, înseamnă că suntem într-o relație specială cu ea.
IPOCRIZIE, MON AMOUR!
Și dacă suntem ipocriți într-un domeniu al vieții, de ce nu
ne-am extinde obiectul și domeniul de activitate la tot ce ni se
întâmplă. Și azi așa, mâine așa, ipocrizia devine program de
viață.
Un om ipocrit cu încă unul, încă unul, și mai mulți, formează
o societate ipocrită care va ajunge să trăiască doar pentru a-și
apăra spoiala și minciuna, și care îi va taxa și elimina pe toți
cei care îndrăznesc să rămână în adevăr, în iubire, și care
„îndrăznesc” să le zgârie spoiala de minciună.
Într-o lume în care domnește ipocrizia, a rămâne noi înșine nu
mai este o normalitate, ci devine o calitate impresionantă.
Las și eu o întrebare aici, la sfârșit: cât timp părerea
altora a devenit religia noastră, UNDE ESTE DUMNEZEU?
Binețe, Om în Dumnezeu!
Edith Kadar
Arad, 04 mai 2021
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest
blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze
aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
()
Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se
poate face fără aprobarea autoarei.
.jpg)
