Dată fiind vechimea acestui strat de cultură, este aproape
imposibil de recompus tabloul exact al existenței muzicale pe
teritoriile locuite astăzi de români, există totuși o viziune de
ansamblu realizabilă prin metoda comparației, a deducție, a
confluențelor diverselor tipuri de cultură din teritoriul european,
cu raportări la viața materială și spirituală a populațiilor ce au
locuit acest pământ.
În muzica epocilor vechi găsim cele mai îndepărtate straturi de
civilizație desfășurate în spațiul carpato-dunărean unde se atestă
forme sincretice de manifestare artistică, ritualuri, ceremonii în
care sunetele organizate, fie și spontan, dețin o funcție
structurală. Însoțind omul de la primii pași ai ascensiunii sale
spre modalitățile superioare de viață, muzica s-a întîlnit în cele
mai diferite situații și momente, în strânsă dependență cu factorii
psihologici, religioși, sociologici, lingvistici și simbolici.
Legată inițial de activitatea productivă, muzica a parcurs un lung
proces evolutiv, de la articualții sonore nedefinite spre
succesiuni intervalice dotate cu însușiri semantice riguros
definite.
Muzica primilor locuitori ai meleagurilor noastre comportă
trăsături proprii procesului complex care se arcuiește de la
fenomenul sonor indefinit spre cel definit, având o structură
limpede, cu proprietăți acustice și estetice determinate. Omul
primitiv cânta ori de câte ori își avea conturată o anume trăire.
Până a ajunge expresia spontană a gândirii, cântecul a fost definit
în cursul interpretării sale iar prin acest stadiu, expresia
conținută în cântec echivala cu însăși melodia. În colectivitate,
cântecul apare întotdeauna ca simbolul identității punctelor de
vedere, puntea înțelegerii între oameni.
Muzica omului primitiv a îndeplinit un rol tonic de prim ordin
asupra moralului; în cântec se reflecta viața, în cântec omul a
călit voința și caracterul.
Primele instrumente au avut ca model imitarea vocii umane, a
strigătului sau intonațiilor vorbirii, însoțite fiind de gest.
Existau astfel:
- instrumente ideofone - pietre, bețe, imitarea acestora prin
lovituri din palme sau cu palmele;
- instrumente membranofone - realizate prin întinderea unei piei
de animal pe un trunchi de copac;
- instrumente aerofone - realizate din cornuri, oase de animal,
trestie sau ramuri tinere;
- instrumente cu coarde - de tipul arcului de vânătoare;
- pseudoinstrumente - realizate ad-hoc din solzi de pește, coajă
de copac, frunză etc.
Practica muzicală se realiza prin sunete puține - oligocordii
- de tipul bi, tri sau tetracordiilor, păstrate și astăzi în
practica noastră folclorică, bază a sistemelor modale
prepentatonice. Odată cu lărgirea realității sonore, cu
conștientizarea emisiei sonore, cu nevoia de exprimare a unui
sentiment sau a unei idei și perfecționarea instrumentelor ce
însoțeau vocea în diferite manifestări muzicale, odată cu
necesitatea diferențierii din punct de vedere sonor a acestora, se
diversifică și scările sonore, mersurile melodice, amprenta
ritmică.
Străvechile straturi ale culturii din ținuturile noastre pun
în evidență forme sincretice de manifestare artistică în care
muzicii îi revine un rol important fie că este vorba despre
ritualuri sau ceremonii la intersecția ritului cu viața
comunității, fie că este vorba despre manifestări spontane,
afective. În cazul practicilor magice, muzica intervenea în momente
și cu sensuri bine definite, în strânsă legătură cu gestul,
cuvântul, culoarea, forma sau tipul materialelor utilizate în
constumație ori în cadrul în care se săvârșea respectivul
rit.
Geto-dacii sunt menționați în izvoarele istorice ca fiind acea
ramură a triburilor trace de la nord de Dunăre care populau fie
zonele de câmpie din sud-estul Carpaților (geții, sec.VI î.e.n.),
fie cele intracarpatice(dacii, sec. III î.e.n.). Unificate de
Burebista în sec. I î.e.n., aceste triburi se aflau într-un înalt
stadiu cultural, cunoscând scrisul (pe care se pare că îl utilizau
în scopuri sacre), practicând arta ornamentării ceramicii, baterea
monezilor și operând un larg schimb de valori, inclusiv culturale
cu vecinii lor, mai ales sciții, agatârșii, celții sau lumea elenă
din cetățile Pontului Euxin.
Izvoarele istorice pun în lumină o serie de trăsături ale
artei tracilor, neam ce include și pe geto-daci; de aceea,
componentele estetice ale muzicii dace vor fi apropiate de cele ale
muzicii trace, așa cum transpar ele din documentele păstrate.
Funcțiile muzicii erau:
- cogvitivă - intervenind la toate nivelele educației sau
instrucției;
- formativă - purificarea spirituală, modelarea și întărirea
caracterului;
- socială - menținând vie legătura dintre individ și comunitatea
căreia îi aparține, mai ales în momentele decisive ale ciclului
vieții (naștere, moarte, apropiere de zei);
- limbaj universal - soliile de pace erau însoțite de chitare
(Teopomp, în Istorii (cartea XLVI): ”Geții cântă din citarele pe
care le aduc cu ei, când se găsesc într-o solie”) și de cântec
vocal.
Muzicii îi revenea un rol de primă importanță mai ales în
practicile magice, deoarece exista credința că doar cântecul poate
purta mesajul cuvântului până la zei.
Un rol aparte revenea muzicii instrumentale, iar la acest
capitol se cere consemnat faptul că mitul lui Orfeu, legat de
construcția lirei trace și de arta divină a acestuia, vorbește
despre forța deosebită pe care muzica o avea asupra întregii lumi
vii. Numele lui Orfeu, Musaios, Thamiris, ca și Eumolp vin la noi
din larga sferă a culturii trace, menționate de surse elene. Se
considera că acești traci, deosebit de înzestrați, au intrat în
legendă, unele izvoare vorbesc în mod deslușit despre originea
muzicii vocale, pe care o consideră în legătură directă cu
civilizația tracilor, care ar fi stat la baza celei grecești; în
acest sens geograful Strabo afirma că ”muzica, după melodie, după
ritm, după instrumentele muzicale este tracică... și asiatică”.
Apreciată ca ”barbară” sau ”primitivă”, raportat la unele gusturi
muzicale ale anticilor sau la accepțiunea termenului ”barbar”,
muzica tracilor avea caracteristici nete, ce o diferențiau de alte
culturi muzicale, fiind - după mărturia lui Aristide Quintilianus -
oviguroasă prin sistemele ritmice utilizate sau prin sunetul
strident al instrumentelor însoțite de strigăte.
Aceleași surse vorbesc și despre efectul terapeutic și
psihologic al muzicii, ca și despre repertoriul specific al actului
taumaturgic, (Platon, în dialogul ”Charmide”, menționează un vraci
trac, discipol al lui Zamolxe, de la care a învățat o epodă ce avea
puterea de a conferi nemurirea.),practicat în vechime. O culoare
aparte a culturii muzicale pe aceste teritorii este dată de
existența - în secolul VII î.e.n. - cetăților grecești, în care se
practica o cultură de tip elenistic, ale cărei influențe se vor
face simțite și în regiunile limitrofe, în aria culturală
geto-dacă.
Sunetul diverselor rituri, ceremonii, spectacole, invocări
războinice, mulțumiri pentru victoria în luptă sau practici magice
însoțite de muzică și dans, diferențiat în funcție de ocazie, zeu
venerat sau rezultatul scontat al implorării forțelor naturii, stă
mărturie pentru o cultură muzicală avansată, în acord cu stadiul
civilizației materiale și spirituale a acestor meleaguri, aflată pe
orbita unor influențe interculturale și interartistice de mare
impact în lumea veche și străveche.
Bibliografie:
Istoria muzicii românești /Carmen Stoianov, Petru
Stoianov- București: Ed. Fundația româniei de
Mâine,2005
Hronicul muzicii românești / Octavian Lazăr Cosma Ed.
Muzicală a Uniunii Compozitorilor, București 1973
