Știu că doar dacă-ți scriu te regăsesc, și asta nu pentru
foarte mult timp. Ești acolo câteva clipe cât să mă citești, și
poate încă pentru câteva cât să mă înțelegi și să mă digeri cât de
cât pe îndelete.
Apoi îmi vine mie rândul la așteptarea cu înfrigurare a unei
reacții, oricare, numai reacție să fie, sub forma unui răspuns,
orice răspuns. Poate fi și doar un rând, da’ sa fie. Sau măcar două
cuvinte; fie, e bun și unul...
...Când, într-un târziu, alegi să îmi scrii ceva, nici
nu mai sunt în stare să respir. Apare că tastezi, mor și învii de
vreo câteva ori în acele secunde parcă fără de sfârșit. Inima-mi
nu-și mai știe nici ea ritmul firesc. Ratează câteva bătăi, se
revoltă de dor și te strigă cu vocea ei de inimă gâtuită de emoție.
E nerăbdătoare, dar se și teme: Se teme de respingere, de lipsă de
chef, de plictiseala ta proverbială. Uneori, până apari, nici nu
mai e cu adevărat o inimă. E doar ceva așa ca o figură de stil
uitată cumva între parantezele existenței sale anoste.
Acum însă e din nou în pieptul meu ea, inima cu pricina.
Azi ai fost bun, pesemne, cu ea. Ai luat-o de mână și ai iubit-o.
I-ai adus înapoi bătăile pierdute.
Cu toate astea, niciunul dintre noi nu știe ce va fi
mâine. Poate că tu n-o să mai răspunzi, sau poate că n-o să-ți mai
scriu eu, cine știe. Sau poate că mâine inima mea va lua forma ta
pentru totdeauna.
Cine știe...
