Nici nu se uscase bine sângele din fața Teatrului
Național, când, la 14 martie 1990, pitorescul CPUN, străbunul nu
mai puțin pitorescului Parlament actual, dădea la iveală, din puțul
gândirii sale, Decretul-Lege nr. 93, prin care modifica niște legi
pierdute în brumele anilor 1957 și 1968, înlocuindu-le printr-o
lege ce reînvia „Timbrul literar”, delicată atenție la adresa
Uniunii Scriitorilor.
Îl urma pe listă Decretul-Lege nr. 94 privind
instituirea „Timbrului teatral” și lovind biletele de teatru cu o
taxă care se colecta în favoarea Uniunii teatrale din România
(cunoscută sub numele de UNITER).
Alte Decrete-Lege asemănătoare făceau cadouri similare
câtorva organizații de creatori- sindicale în fapt -, pe
spinarea publicului și a producătorilor de bunuri culturale.
Legile erau semnate de dl Ion Iliescu, dar
apariția lor, atât de intempestivă în acele vremuri tulburi, și
atât de țintită, nu poate fi despărțită de ideea atotputerniciei în
CPUN a domnilor Caramitru și Dinescu, membri marcanți ai UNITER și
USR, vedete ale ecranului TV, investiți de întreaga nație cu
calitatea de oracole ale prea-plinului sentimentelor
revoluționare.
Erau vremuri de mare curaj și speranță, astfel
că, până la 12.09.1994 - cf. anexei nr. 9 la Normele
metodologice nr. 48.211/1994 privind perceperea, încasarea,
virarea” etc. etc., lista organizațiilor beneficiare ale timbrului
s-a mărit la 10, completată cu uniuni și asociații noi și
entuziaste de creatori „care, până la data elaborarii prezentelor
norme metodologice, au facut dovada înființării, organizării și
funcționării conform prevederilor legale în vigoare”.
Trendul era ascendent, ceea ce dovedește și apariția, la
6 noiembrie 1996, a Ordinului 2269/1996, ce conține o listă pe care
figurează nu mai puțin de 18 beneficiari, între care tot soiul de
nou-veniți, priviți cu prea puțină simpatie de organizațiile
tradiționale, cu rădăcini adânc înfipte în perioada
comunistă.
Trebuie remarcat că și carierele persoanelor din
conducerile uniunilor „bune”, președinți, vice-președinți, membri
marcanți, urmau un curs ascendent: bine înșurubați în Camera
Deputaților sau în Senat, acești oameni merituoși erau, și mai sunt
încă, propulsați în posturi de miniștri – ai Culturii, dar nu numai
–, de ambasadori sau cine mai știe ce alte funcții plăcute și bine
retribuite.
Dar, în timp, s-a considerat că 18 este o
cifră prea mare și că împărțirea platoului cu prăjituri la prea
mulți musafiri, dintre care destui neinvitați, diminua porția la
care considerau că au dreptul exclusiv cei aleși.
Așa încât, lovitură de teatru, la 14 octombrie 2003,
vedem apărând Ordinul Nr. 2823/1566, de pe care au fost înlăturați
nepoftiții fără rubedenii sau prieteni acolo unde trebuie,
adăugându-se însă noi timbre – al arhitecturii, de divertisment –
și noi beneficiari a căror distincție îi îndreptățea la un loc la
masa timbrului cultural.
Mai mult, celor cu merite știute de aleși (chiar
dacă mai puțin cunoscute de masa plătitoare) li s-au atribuit două
sau chiar 3 porții: astfel, UNITER a căpătat permisiunea de a se
înfrupta și din Timbrul teatral și din cel de divertisment, Uniunii
Compozitorilor și Muzicologilor i s-a deschis calea către Timbrul
muzical, cel folcloric și cel de divertisment, Uniunea de Creație
Interpretativă a Muzicienilor și-a văzut și ea afirmat dreptul la
aceleași 3 timbre.
Cât despre dispăruți, vae victis, nimeni nu s-a ostenit să le explice de ce au fost eliminați, deși făcuseră, conform Decretelor și Ordinelor anterioare, "dovada înființării, organizării și funcționării conform prevederilor legale în vigoare”.
Cât despre dispăruți, vae victis, nimeni nu s-a ostenit să le explice de ce au fost eliminați, deși făcuseră, conform Decretelor și Ordinelor anterioare, "dovada înființării, organizării și funcționării conform prevederilor legale în vigoare”.
Legea transformă publicul consumator de cultură
în vaca de muls a uniunilor de creatori, și producătorul de bunuri
culturale în sluga ziselor uniuni.
„Sluga” este obligată, volens nolens, să
colecteze de la populație niște bani care-i grevează vânzările și
așa insuficiente, să-i contabilizeze și să dea raportul către
„stăpân”, angajând pentru aceste operațiuni personal plătit din
propriul buzunar, și să trimită grațios „cadoul” uniunilor, pentru
ca „mărimile” uniunilor să-și îndulcească zilele cu acești bani, să
petreacă ore plăcute și mai ales gratuite la munte sau la mare, în
conversații visătoare „de creație”, eventual botezate „festival”
sau „simpozion”, să-și atribuie premii, să-și tipărească operele
greu-vandabile și reviste cu tiraj de sacoșă, să-și joace piesele
cu câțiva spectatori și să cumpere cu firmituri tăcerea sau
adeziunea membrilor de rând, fericiți că sunt colegi de uniune cu
geniile naționale.
Pe deasupra, o neglijență legală impardonabilă și
perpetuată pune în același coș portocalele cu… cartofii, statul
amestecându-se prin această lege nu numai în treburile unor
întreprinderi/instituții pe care le întreține din banii publici –
teatrele, filarmonicile, opera, cinematografia etc., ci și în
acelea ale unor entități cu desăvârșire private, cum sunt
editurile. Se ajunge astfel la situația nefirească în care o
societate privată, editura, este obligată de stat, sub amenințarea
unor pedepse pe care domnii legislatori le vor acum penale, să
presteze servicii unei alte asociații private, Uniunea
Scriitorilor, care nu numai că nu-i oferă nimic în schimbul acelor
servicii, ci chiar își permite să privească de sus „pălmașii”, mai
scăpând și unele regretabile inadvertențe verbale („editorii mint
cu ne-ru-și-na-re!” etc.).
Lăsăm deoparte atitudinea ciocoiască a cuiva
care afirmă „1 leu nu înseamnă nimic!”, demonstrând astfel distanța
cosmică față de universul unui cititor modest, pentru care 1 leu
poate însemna o pâine. Și pentru care această afirmație nu
este populism.
De altfel, dacă ne aruncăm ochii pe declarațiile de avere ale domnilor conducători ai USR, care atestă venituri mărețe de zeci și sute de mii de lei - și mă refer numai la cele de la Buget, nu la drepturile de autor - și le comparăm cu pensia medie de 845 lei, ne explicăm incapacitatea acestor domni de a înțelege valoarea contribuției pe care o cer de la publicul cititor. http://www.insse.ro/cms/files/statistici/comunicate/com_trim/nr_pensionari/pensii_%20trIIIr14.pdf
De altfel, dacă ne aruncăm ochii pe declarațiile de avere ale domnilor conducători ai USR, care atestă venituri mărețe de zeci și sute de mii de lei - și mă refer numai la cele de la Buget, nu la drepturile de autor - și le comparăm cu pensia medie de 845 lei, ne explicăm incapacitatea acestor domni de a înțelege valoarea contribuției pe care o cer de la publicul cititor. http://www.insse.ro/cms/files/statistici/comunicate/com_trim/nr_pensionari/pensii_%20trIIIr14.pdf
Oricum, cititorul nu datorează scriitorului acel
leu.
Îi datorează respect și afecțiune, dacă
scriitorul îi trimite în mâini o carte care să-i atingă sufletul.
Caz în care acea carte va deveni un best seller, autorul își va
găsi satisfacția, inclusiv cea financiară și, dacă va dori, va
putea să despartă din câștiguri o sumă pe care să o destineze
colegilor săi mai puțin norocoși. De bunăvoie și nesilit de
nimeni.
Iar statul, din impozitele necruțătoare pe care le ia de
la editori, poate, la rândul său, să facă acte de generozitate față
de cultură.
Din punga lui, nu a populației și așa suficient
de împovărate, și a editurilor, de ani de zile aflate la limita
subzistenței.
Abia atunci, cuvântul „japca” nu va mai fi asociat
nobilului cuvânt „cultură”.
