Mai rar o carte al cărei subtitlu să spună mai mult
decât titlul, ca cea a lui Jean des Cars, Saga dinastiei de
Habsburg. De la Sfântul Imperiu la Uniunea Europeană (Editura
Trei, 2015). Un volum care se anunţă a fi o carte de istorie
cuminiţică, o expunere cronologică a unor biografii de
personalităţi care au marcat aproape un mileniu istoria
continentului, aruncă o lumină neaşteptată asupra rolului
contemporan al unei mari familii, aproape prototip a tot ce
înseamnă dinastie. Sigur că firul temporal propriu-zis nu este
ignorat; capitolele conturează vieţi de împăraţi de la Rudolf I,
ales în 1273 în fruntea Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană
până la nefericitul Carol, ultimul suveran austro-ungar. Autorul
oferă şi o deschidere jurnalistică insolită prin materialul
furnizat de discuţiile avute cu Zita, ultima împărăteasă, de o
longevitate fabuloasă (moare abia în 1989) sau cu Otto, urmaşul
ultimului monarh, înzestrat şi el cu o protoplasmă de invidiat
(moare în 2011, la 99 de ani).
De secţiuni întinse au parte, după cum ne-am
aştepta, celebrii Carol Quintul, Maria Tereza sau Franz Joseph, dar
sunt demne de interes şi pagini precum cele despre Habsburgi mai
puţin cunoscuţi publicului larg, precum Frederic al III-lea sau
Maximilian I, care au reuşit să-şi consolideze şi să-şi extindă
imperiul printr-o politică neobosită de alianţe matrimoniale
spectaculoase. De fapt – şi asta e una din ideile centrale ale
lucrării – Habsburgii au fost neîntrecuţi la acest capitol. E
sensul celebrului vers al lui Matei Corvin „Bella
gerant alii, tu, felix Austria, nube” (Lasă să facă alții războaie,
iar tu, fericită Austrie, fă mariaje). Au făcut ei şi războaie,
poate nu la fel de spectaculoase ca mariajele, dar importante în
epocă (a nu se uita, de plidă, luptele dintre Francisc I al Franţei
şi Carol Quintul, în care cel dintâi a căzut
prizonier).
Jean des Cars insistă adesea asupra resorturilor
psihologice ale unor decizii politice. Fără a practica istoria
contrafactuală, el vorbeşte despre ratarea unor ocazii de a schimba
decisiv cursul lucrurilor. Merită menţionate cel puţin două
asemenea prilejuri: episodul cu expulzarea din imperiu a lui Luther
de către Carol Quintul sau refuzul lui Franz Joseph de a lărgi
dualismul austro-ungar înspre un federalism multinaţional care ar
fi putut salva imperiul şi (cine ştie?) ar fi putut contribui la
evitarea războiului din 1914-1918.
Saga dinastiei de Habsburg e o carte densă şi
totuşi antrenantă. E meritul autorului, care a ştiut să nu-şi
sufoce lectorul cu informaţii de interes îngust şi a mai adăugat
câte o anecdotă pe ici, pe colo fără a face rabat de la rigoare.
Unii vor fi probabil surprinşi că des Cars scrie atât de puţin
despre Viena chesaro-crăiască, un spaţiu cultural miraculos, dar
această aparentă omisiune se explică prin prioritatea acordară, la
urma urmei, dinastiei. Puţine detalii ni se oferă şi despre
episoade cruciale precum atentatul de la Sarajevo. Probabil că
istoricul-publicist a trebuit să opereze tăieturi în materie pentru
a nu mări intolerabil de mult volumul editorial. Bilanţul lecturii
e, până la urmă, unul pozitiv.
