Până şi cei mai încruntaţi cititori îşi au
momentele lor de slăbiciune în care îşi doresc o carte mai uşurică
şi amuzantă, scrisă totuşi cu spirit, şi care să ţină atenţia
trează. La urma urmei, să nu fim ipocriţi, chiar şi veganii cei mai
ortodocşi mai râvnesc la un Big Mac. E genul de carte
reprezentat de Analfabeta care ştia să socotească a
suedezului Jonas Jonasson (Editura Trei, 2015, traducere de Laura
von Weissenberg), o naraţiune senzaţională cu numeroase ramificaţii
internaţionale şi cu acţiune întinsă pe decenii, pe un teritoriu
cât jumătate de glob. Personajul principal („analfabeta” din titlu)
e o tânără negresă din Africa de Sud, Nombeko Mayeki, iniţial
locuitoare a sordidului ghetou Soweto şi, încă din adolescenţă,
lucrătoare la golit latrine. Printr-un extraordinar concurs de
împrejurări, eroina noastră, care e înzestrată de la natură cu un
intelect einsteinian, va ajunge să-şi depăşească condiţia şi să
stea la masă cu mărimile lumii, de la preşedintele chinez Hu Jintao
la regele Suediei Carl al XVI-lea Gustaf.
Scăpată în anii 1980 din strânsoarea regimului
separatist de la Pretoria, Nombeko ajunge în Suedia şi pare să aibă
şansa unei noi vieţi, dar din păcate lucrurile se complică din
cauza unei... bombe atomice fără stăpân. Alături de gemenii suedezi
Qvist (Holger 1 şi Holger 2) şi de Celestine-anarhista, iubita lui
Holger 1, Nombeko va duce ani de-a rândul o existenţă amintind de
cea dintr-un falanster fourierist, cu destule întâmplări în
registru tragicomic, cu încurcături inextricabile şi răsturnări de
situaţie. Ne interesează mai puţin istorisirea lor, căci cine e
interesat va citi cartea.
Jonas Jonasson pare să fi a avut ambiții mai mari
cu Analfabeta...lui decât scrierea unei cărţi de aventuri
hazoase. În goana lor prin două decenii de istorie contemporană el
atinge subiecte serioase, vine desigur vorba de exploatarea şi
discriminarea negrilor din regimul de apartheid sau de încălcarea
drepturilor omului în China, dar într-un registru care nu
favorizează dăscăleala. Marele cal de bătaie e întocmirea
politico-socială a Suediei contemporane, cu câte o raită prin
istoria ceva mai veche a ţării. Ceea ce rezultă e o satiră pe
alocuri reuşită a vieţii politice din regatul scandinav, deşi e
posibil ca cititorul român să nu poată gusta întreaga gamă de
ironii pentru că îi lipsesc cunoştinţe de bază despre persoanele şi
întâmplările la care se face referire.
Personajele sunt distribuite aproape simetric;
avem mai tot timpul în prim-plan două cupluri, Nombeko/Holger 2
(„deştepţii”) şi Celestine/Holger 1 („proştii”). În ciorbă se
amestecă şi alte entităţi pitoreşti, ficţionale sau nu (trei
chinezoaice, o contesă, urmaşă a mareşalului finlandez Mannerheim),
doi agenţi Mossad, un american paranoic, dezertor din războiul din
Vietnam, premieri ai Suediei, regele Carl Gustaf etc.) Una din
temele favorita pare a fi cea a raportului dintre existenţa şi
non-existenţa socială. Iniţial outsderiiperfecţi, Nombeko şi
Holger 2 nu au identitate - prima e imigrantă fără hârtii, cel
de-al doilea nu a fost declarat la naştere, trăind în umbra
fratelui geamăn. Desigur, ca în poveşti, situaţia se va răsturna,
cei de pe urmă vor fi cei dintâi şi vor avea parte de recunoaşterea
deplină a calităţilor cu are i-a înzestrat
natura.
... şi tot ca în poveştile (ne)hollywoodiene, va
exista un happy end aproape perfect; personajele pozitive
vor fi răsplătite, iar cele rele vor fi pedepsite, însă nu prea din
cale-afară. Ce-a ieşit e o porcărioară pe alocuri amuzantă, scrisă
cu vervă, ecranizabilă. Personajul Nombeko e plictisitor prin
perfecţiune; ea nu e doar o matematiciană genială, ci şi o
poliglotă neîntrecută. O convenție literară pe care o înghit cu
greu e cea a personajului care, odată ce autorul ne-a anunțat că
vorbește o limbă străină, o face ca un vorbitor nativ, cu o
naturalețe care pune în umbră chiar și personaje pentru care limba
în cauză e cea maternă. Unde mai pui că în cea de a doua lui
jumătate caruselul evenimentelor din roman devine obositor şi cam
încărcat de detalii. Două vorbe despre traducere, care e în genere
acceptabilă, însă cu asperităţi care s-ar fi cerut corectate
(pluralul de la „ism” este „isme”, nu „ismuri”, „Mossad” se poate
folosi fără teamă la forma articulată hotărât, „Garcea” nu e idee
prea fericită pentru a reda suedezul „snutjävel” etc.)
