Te-am întâlnit într-o clipă, un click și gata. Mi-ai intrat în
viață tiptil și frumos, pe ușa din față, nu ca alții înaintea
ta.
Te-ai adăugat așa-zisului meu tot, unul incomplet de fapt. Tu
ești piesa de puzzle cu numarul o mie, piesa aia cu efect absolut
care te face să urli de bucurie după ore sau chiar zile petrecute
încercând să ajungi la ea.
Mă uit acum la puzzle-ul ăsta cu adevărat norocos și vibrând
de tine și de noi și încă mă întreb cum de am putut să îmi pierd
speranța că îl voi mai vedea vreodată terminat. Nu, nu să-l
văd terminat, ci mai degrabă gata. Pentru că puzzle-ul ăsta nu va
fi înrămat și agățat pe un perete tăcut ca amintire a unei reușite
aparent imposibile așa cum se întâmplă de obicei. Nu. Acest puzzle
are suflet, are culoare și are multă dragoste. Dragoste de oferit
și de primit iar și iar. Acest puzzle are inimă. O inimă de mine și
de tine cu formă de noi.
Uite că totuși n-a murit speranța. Se ascundea doar
într-un trup și o minte așteptânde și împăcate cu singurătatea-i
drept unică parteneră de taifas. Dar, paradoxal, uneori viața bate
filmul, definitiv și iremediabil.
Îți mulțumesc că ai ales să cobori într-o gară pustie,
una uitată de lume, pe care ai umplut-o într-o clipă cu sens. Și o
să mai zic încă o dată “mulțumesc”, deși probabil n-ar trebui să mă
opresc niciodată din asta. O meriți. Din plin.
