Farmecul unei fiinţe necunoscute pe care o iubim întâia
oară e farmecul primordial la care ar trebui să ne stăpânim
egocentrismul. E cel pur, numai el ne redă o libertate despre care
nu ştiam că e prizoniera unei mâhniri adânci, a cărei euforie ne
poate face chiar să ne credem fericiţi. Găsisem firească şi proprie
fiinţei mele bucuriile apropierii de Leyla. Începusem să cred că
această apropiere e singura care avea valoare şi durată, singura
care-mi putea scoate fiinţa din intemporal, singura care-mi dădea o
plenitudine suficientă vieţii machiate. Şi berea curgea armonios
precum trec clipele pe malul mării...
O contemplai mut ceva vreme... Făptura care-mi provocase
atâta durere îmi părea o perplexitate diafană... un deja-vu,
deja-vecu... Sărutai poza, dar sărutul se încleştă brusc şi mă
trezii din zvârcolire, în abandon. "De ce am iubit-o? Pentru ce
m-am îndrăgostit? A fost ea entitatea aia minunată de-ţi copleşeşte
toate simţurile într-un punct coleric?". Doar bogate emanaţii
ipotetice...
Leyla era în mintea mea şi mintea îmi era către Leyla.
La infinit o voiam şi revoiam. Aveam creierul inflamat, iar ea se
simţea în largul său, printre neuronii mei asfixiaţi de dor. După
câtva timp îmi dădui seama că suferinţa-i prea vastă şi, nu că n-aş
fi putut-o stăpâni, ci pentru că, aşa cum flecărea Nietzsche, mi-ar
fi cerut o mare încordare a spiritului. Iar spiritul meu era prea
beat de ritmul revelator al alcoolului amar.
Darman ştia că sufeream şi, ca un bun camarad, îmi
adusese bere, puţină, dar bună. Mamachi, dimpotrivă. Deşi ambii
erau la curent că pluteam ca un căcat într-o apă stătătoare, m-au
lăsat baltă, căci, în fine, acolo şi eram. Oricum, le
mulţumisem.
Purta în suflet pacea. Plăcută la şoaptă şi graţioasă în
mişcări, Leyla nu era ca răsucitele destrăbălate de pe mapamondul
femenin al capitalei. Deţinea o persistenţă carismatică, care din
considerente pur subiective i le zării doar eu. Poate prea tare mă
îndrăgostisem...
.jpg)
