Libertatea sindicală

Este considerată un drept al omului fiind fondată pe legăturile stabilite între membrii unei profesii. Ca orice altă libertate, și cea sindicală este de esența individuală; face parte din categoria drepturilor și libertăților fundamentale ale omului: dreptul de asociere, libertatea întrunirilor, de exprimare etc. Dreptul la libertate sindicală este un drept social – din categoria celor economice, sociale și culturale – dar, concomitent, el face parte și din categoria drepturilor civile și politice. Este, așadar, un drept având un caracter mixt.
Libertatea sindicală se manifestă atât în plan individual, prin consacrarea dreptului unui salariat/angajat să adere sau nu în mod liber la un sindicat, să se retragă atunci când dorește, cât și în plan colectiv, recunoscându-se posibilitatea sindicatelor de a se asocia sau de a se afilia la o organizație sindicală. Nici legal, nici prin contractele colective sau individuale de muncă ori prin acordurile colective nu se pot realiza discriminări negative sau chiar pozitive după cum angajatul, este sau nu membru al sindicatului dintr-o anumită unitate (sau al sindicatului reprezentativ, ceea ce ar afecta, în acest fel, și pluralismul sindical).
Așadar, cadrul normativ trebuie să prevină orice discriminări ale angajaților întemeiate pe apartenența și activitatea sindicală în ceea ce privește: angajarea, repartiția în muncă, formarea profesională, avansarea în profesie, salarizarea și acordarea de avantaje sociale, măsurile disciplinare și concedierea. Clauzele referitoare la afilierea sau neafilierea sindicală în contractele de muncă sunt nule. Totodată, angajații trebuie să fie protejați împotriva ingerințelor angajatorilor în sensul favorizării unui anumit sindicat; orice măsură a angajatorului pentru a facilita crearea unui sindicat sau favorizarea altuia aflat sub influența sa constituie și ea o atingere adusă libertății sindicale.