În ultima treime a articolului, Mihail Cosma
continuă discutarea problemei spinoase a fantasticului, adevărată
piatră de încercare pentru teoreticienii literaturii juvenile a
vremii. Orice îndepărtare de la realism era privită cu suspiciune
de ideologia oficială, aşa că erau necesare soluţii de-a dreptul
solomonice pentru a împăca aceste criterii cu necesitatea creării
unor lucrări care să satisfacă apetitul pentru fantezie al
cititorilor tineri. Şi de această dată, modelul sovietic este
salvator:
Problema fantasticului de care nu poate fi lipsită o
literatură pentru copii, dar care duce prin cultivarea lui cu orice
preţ la deformaţii periculoase, şi-a găsit o justă soluţie în
stimularea fanteziei. Şi nu este vorba în literatura sovietică de o
fantezie gratuită, ci de o fantezie care serveşte realitatea.
Ştiinţele naturale, expediţiile ştiinţifice, viaţa curioasă a
pământului, sunt inepuizabile surse se inspiraţie ale autorilor
sovietici. Povestirile fantastice ale lui Lew [sic] Kassil sau
Efremov au de aceea o deosebită căutare.
Cu Kassil şi Efremov, Mihail Cosma revine la exemplele
date în articolul din România liberă din 18 iulie 1948. El are în
vedere mai ales literatura ştiinţifico-fantastică, gen care se va
afirma şi la noi, după model sovietic, mai ales odată cu apariţia
în 1955 a colecţiei de povestiri ştiinţifico-fantastice a revistei
Ştiinţă şi tehnică. Canalizarea fanteziei pe făgaşul aşa-numitei
anticipaţii (termenul va câştiga teren la noi în anii 1970-1980 şi
va concura mai vechiul termen de ştiinţifico-fantastic) are
avantajul că ocoleşte potenţialele acuzaţii de misticism, de vreme
ce este vorba de realizări tehnologice inexistente în prezent, dar
perfect posibile în viitor, conform legilor naturii.
Tot în spiritul literaturii sovietice este abordat şi
aspectul formal al ilustraţiilor care însoţesc textele consacrate
copiilor. Începând cu anul 1948, publicaţiile adresate copiilor şi
tineretului devin conformiste, de un realism rubicond şi debordând
de o veselie artificială, imitând tipare sovietice[1], deşi Mihail
Cosma evocă şi modele mai îndepărtate ale acestora (Wilhelm Busch
sau Walt Disney):
Problema esenţială pe care şi-au pus-o autorii
sovietici în ceea ce priveşte desenul, tehnica de prezentare a
publicaţiilor pentru copii a fost aceea a stilului. Însuşind
rezultatele unor specialişti ca Wilhelm Busch sau
Disney[2], îmbogăţind
aceste rezultate cu experienţa desenului sovietic, cărţile şi
revistele care apar în U.R.S.S. oglindesc preocuparea artiştilor
sovietici de a se menţine la nivelul puterii de înţelegere a
copilului, dezvoltând-o neîncetat. Totul pleacă de la simplu. În
ceea ce priveşte desenul, el reflectă cu claritate cele mai mici
experienţe de viaţă ale copiilor, el este oglinda mediului specific
fiecărei categorii de copii care se regăsesc cu emoţie, cu
simplitate în orice detaliu.
Aspectul figurativ, reproducerea detaliului, sunt
văzute ca elemente semnificative ale ilustraţiei. Deşi conţinutul
rămâne primordial, forma nu este niciodată neglijată în discuţiile
consacrate literaturii juvenile din perioada
1948-1965. Încă din februarie 1948 Elena Pătrăşcanu scrie în
Flacăra că „[d]iletantismul trebuie să dispară şi din
cărţile cu imagini pentru copiii cei mici şi să facă loc artiştilor
bine orientaţi ideologiceşte. Simţul pentru culoare, formă şi
armonie se dezvoltă în frageda copilărie, cu urmări hotărâtoare
pentru dezvoltarea de mai târziu a copilului şi a omului matur”
(Literatură, teatru şi pictură pentru copii). Desigur,
profesionalizarea reprezintă un deziderat firesc în orice domeniu,
dar în cazul publicaţiilor pentru copii imperativul de a se face
loc „artiştilor bine orientaţi ideologiceşte” exprimat de Elena
Pătrăşcanu a avut ca rezultat eliminarea din viaţa artistică a unor
creatori
valoroşi.[3]
În spiritul epocii, nici în literatura pentru copii nu
este loc pentru gratuităţi, pentru lipsă de angajare politică în
spiritul luptei de clasă, subliniază în final publicistul de la
România liberă:
Ca şi în celelalte sectoare de manifestare artistică,
literatura pentru copii va trebui să oglindească schimbările
esenţiale prin care trece ţara noastră, să contribuie la trezirea
judecăţii, a sentimentelor morale şi estetice, a înflăcăratului
patriotism, a noii atitudini faţă de muncă, de care este pătrunsă
clasa muncitoare. Senzaţionalul, titlurile greoaie, cuvintele
inaccesibile, gratuitatea care mai persistă în materialul publicat
de revistele noastre pentru copii, trebuie să dispară. La fel unele
broşuri cu împăraţi benevolenţi, de un fantastic bolnăvicios. Dar
pentru a atinge aceste câteva obiective, este necesară înţelegerea
copiilor, cunoaşterea lor.
Pentru a ilustra postarea de astăzi, am pus alături două
coperte de reviste pentru copii din epocă: Murzilka sovietică şi
autohtonul Pogonici. Se poate uşor remarca înrudirea stilistică
dusă până la identificare (ca în caseta cu numele
publicației).
[1]
Un fenomen aparte este reprezentat de dispariţia, cu
începere din 1948-1949, a benzilor desenate din revistele pentru
copii (acestea erau probabil asimilate demonizatelor
comics-uri americane). Se schimbă şi prezentarea grafică
generală. În mai multe rânduri, o revistă precum Licuriciare
„coperte cu pionieri desenaţi în stilul grafic care se va numi mai
târziu „realismul socialist” (Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotariu,
Istoria benzii desenate româneşti, 1891-2010, Editura
Vellant, 2010).
[2]
Este surprinzătoare menţionarea drept model de creaţie
a lui Disney, fiind cunoscută deplasarea semnificativă spre dreapta
a concepţiilor artistului american (a se vedea Walt Disney. The
Triumph of American Imagination, Knopf, New York,
2008).
[3]
A se vedea Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotaru,
op. cit., pag. 52.
