Am obosit, ingere, mai tare ca tine… Ma sfarsesc putin cate putin. Nu imi doresc decat sa ma odihnesc in bratele tale. M-am pierdut undeva la limita dintre realitate si nebunie, dintre pericol si siguranta; m-am scufundat in intuneric si mi-am construit un altar in fata caruia cad in fiecare seara, in genunchi, multumindu-i ca ma protejeaza. Ma dor oasele, iar carnea in interior a putrezit in mine. Mi-e rece. Asta e tot ce mai simt; si durerea asta neintrerupta care imi inteapa pieptul, iar sufletul mi-e prea ingreunat de povara amara a vietii. Nu stiu cand m-am oprit din a trai. Cred ca a fost dinainte de a afla despre monstrul care si-a facut cuib sub pielea mea… poate a fost cand m-ai parasit, inca nu realizam asta atunci, desi in fiecare zi te-am strigat pe nume.
Azi te astept in gara Sperantei, sa treci si pe la mine. Ai sa-mi recunosti chipul, suf...