Cel care cheamă câinii, cea
mai recentă producţie a lui Lucian Dan Teodorovici (Polirom, 2017)
ne oferă, pe parcursul patru pagini, două începuturi. Mai întâi „Ca
în copilăria mea, aşa a venit Dumnezeu” (urmează un text scurt şi
dens, cu tente expresioniste), apoi adevăratul început „Peste
patru zile, pe 28 septembrie, aveam să fac prima şedinţă de
chimioterapie”. Cititorul, specie simţitoare, va recunoaşte că
a doua variantă e, totuşi, mai tare, şi pe ea va continua s-o
dezvolte autorul în cartea de faţă. Vom afla în curând că volumul
se vrea (chiar este?) relatarea trăirilor şi peripeţiilor adesea
sinistre care însoţesc diagnosticul de cancer limfatic care i s-a
pus, din păcate, nu unui erou narator, ci însuşi prozatorului.
Acesta nu se ascunde în spatele vreunei măşti sofisticate, ci
propune sinceritatea pe post de strategie dominantă. Vom avea,
aşadar, un jurnal de pacient care relatează episoade din toamna şi
iarna anului trecut. Scriitorul tot scriitor, n-ai ce-i face:
„Sau poate exagerez, poate spun prostii. Poate că nu scriitorii
sunt aşa, poate că doar eu sunt şi, pentru propria-mi linişte,
generalizez. N-o mai fac. Eu cu siguranţă mă simt aşa. De asta, în
condiţii normale, n-aş fi apreciat prea mult mesajul: Writing is
the only way of life”. Aşadar, orice ai face, momentele în care
e vorba despre scris şi clipele de literaturitate propriu-zisă nu
au cum să lipsească.
Care va să zică, miza e mare, iar Lucian Dan
Teodorovici se străduieşte să o onoreze. El dezvăluie planul după
care a alcătuită cartea, care va fi un fel de jurnal al
călătoriilor la Cluj pentru chimioterapie, în interiorul acestuia
urmând să se regăsească relatări (uşor romanţate) ale unor episoade
trăite în realitate. Şirul format din aceste elemente are ca punct
de convergenţă momentul aflării rezultatului tomografiei cu emisie
de pozitroni, celebrul PET, cu valoare de sentinţă de viaţă sau de
moarte.
Ca să încep cu ce e cu adevărat bun în Cel care
cheamă câinii, trebuie să spun din capul locului că partea cea
mai reuşită, graţie prospeţimii şi autoironiei de calitate, e cea
cu povestirile pacientului. Materia lor se extrage cel mai
adesea din inumanul nu lipsit de pitoresc al sistemului medical
autohton, fie că e vorba de lipsa de umanitate a renumitului
chirurg ieşean cu care începe totul, fie de cruzimea
otorinolargingologului care operează fără anestezie
adecvată:
Adică, după ce se cocoţa practic pe mine şi, cu
dalta amintită, pe care aveam impresia că o introducea cumva prin
nas pe sub pielea obrazului, începea să apese din răsputeri asupra
osului, i se întâmpla să aibă ghinion: din când în când, metalul
aluneca pe os. Ceea ce-l făcea să exclame cam aşa: „Futu-i gura
mă-sii de treabă, ce os al dracului ai!“. Sau cam aşa: „În pizda
mă-sii, numai eu am norocul să dau peste pacienţi dintr-ăştia!“.
Sau, după vreo oră de chin al său, cam aşa: „Să-mi trag palme dacă
nu-mi vine să renunţ, că n-am ce-ţi face!“.
Unele nuclee epice sunt memorabile. Ar trebui
reţinute cel puţin două, cel cu pacientul cu laringectomie care,
neputând vorbi, ţinea adevărate caiete de conversaţie (nu vă
temeţi, nu dezvălui finalul) sau cel cu cuplul de martori ai lui
Iehova din rezerva în care este internat naratorul. Proza lui
Teodorovici atinge aici o cotă înaltă, textul are nerv, tensiune,
poantă, în fine, mai toate ingredientele
reuşitei.
Mai prost stă cartea atunci când vine vorba de matricea
care înglobează povestirile. Aici autorul intra în scenă fără grimă
sau perucă şi-şi expune liber opiniile despre câte-n lună şi-n
stele. Nu suntem scutiţi nici măcar de părerile lui despre politica
(iner)naţională, cuminţi şi banale de altfel, sau de înfăţişarea
unor aspecte ale mecanismului creaţiei literare. Sunt pagini care
i-ar face pe mulţi să caşte sănătos, cuprinşi de plictiseală, după
cum va fi căscat, somnoroasă, şi muza inspiraţiei artistului.
Asemenea pagini ar fi fost mai la ele acasă în folderul cu
eşecuri literare pe care acesta ne mărturiseşte că îl are în
calculator. Aşadar, impresii de lectură amestecate. Nu ne rămâne
decât să-i urăm sănătate scriitorului şi să sperăm că viitoarele
lui producţii se vor ridica la înălţimea celor câteva reuşite din
Cel care cheamă câinii.
