Ma uit la tine cumva din interior, de pe la mijloc
Dar nu stiu care e acest mijloc de fapt - probabil ca cel al
vietii,
De parca as privi pentru a nu stiu cata oara – mirata si
melancolica - la nuferii lui Monet
De care niciodata nu ma satur, pe care nu i-am inteles inca cu
totul
Si carora inca le mai caut raspuns.
Te incep din stanga, te inchipui pana inspre dreapta
Apoi o apuc invers, si astfel povestea ni se scrie diferit pe
ziduri
Depinde din ce parte te pornesc, depinde unde si cum te
inchid
In mine, in tine, sau intr-un nufar cu atatea posibilitati de
exprimare
Nu iti atarn si un lacat, ci doar un gand de iubire.
Ore in sir te dezvalui in culori pale, in nuante de roz si de
mov, de verde crud, de plina primavara
Urmatoarea noastra oprire va fi la Musee D’Orsay – fosta
gara
Amintirea din gradinile Tuileries ne insoteste si ea
In cautarile noastre impresioniste si de tot felul,
Ma uit in urma dupa acea umbra despre care iti tot spuneam ca
se apropie de noi
Se juca zglobie la un moment dat, apoi si-a gasit chiar si un
partener de dans
Caruia vad ca pana la urma nu i-a mai dat drumul
defel.
S-a mutat cu el si in el – ce usurare
In sfarsit nu ma mai tem de umbre,
Nici singure si nici in pereche,
Nici singure si nici in pereche,
Lumina lui Renoir ne-a eliberat calea.
