Cea de a doua jumătate a carnetului lui Ionel (cea
cuprinsă între septembrie şi ianuarie) conţine cele mai
semnificative evenimente relatate de micul diarist. Începerea
şcolii aduce cu sine o multitudine de personaje, mai ales elevi,
precum şi întâmplări noi şi pline de semnificaţie. Rutina clasei de
băieţi este perturbată de sosirea unui nou coleg, Maxim Teodoru.
Deşi infirm, cu un picior mai scurt ca celălalt, şi prin aceasta
supus iniţial batjocurii unei părţi a micilor şcolari, acesta, fiu
de muzicant, este el însuşi un violonist înzestrat, calitate care
îi atrage în cele din urmă preţuirea colectivului şi prietenia
câtorva copii. Când Maxim, bolnav, lipseşte câteva zile de la
şcoală, este vizitat de Ionel şi de un alt băiat, Aurel,
îngrijoraţi de absenţa noului lor prieten. Este un prim semn de
solidaritate cu cel aflat la ananghie
Carnetul unui şcolar îi ajută pe tinerii săi
cititori să facă cunoştinţă cu iniţiative caracteristice noii
educaţii promovate în regimul proaspăt instalat. Cu numai puţin
timp înainte de înfiinţarea Organizaţiei pionierilor (30 aprilie
1949), elevii se organizează în grupe care se întrec la învăţătură
şi comportament, a căror activitate este cuantificată prin numărul
de puncte negre sau roşii obţinute în timpul şcolii. Sensibili la
nevoile colegilor lor, băieţii înfiinţează şi o asociaţie numită
„PA” (Prietenii adevăraţi). Este un adevărat Männerbund mai
degrabă burghez, lipsit de incluzivitatea cu care se vor lăuda
noile asociaţii ale tineretului, căci cei mai slabi de înger nu
sunt acceptaţi („Marinescu să nu fie primit, căci PA-ul are nevoie
de băieţi şi nu de «păpuşi»”). Asociaţia va trece primul ei mare
test în momentul în care se pune problema ajutorării aceluiaşi
Maxim Teodoru. Sora lui fusese bolnavă, iar pentru a achita
cheltuielile de spitalizare domnul Teodoru fusese nevoit să-şi
amaneteze vioara, fără de care nu îşi putea câştiga existenţa. PA
va organiza un târg de sărbători la care vor fi vândute obiecte
construite de elevi, acţiune de mare succes, în vederea căreia se
strânge suma necesară recuperării viorii, rămânând şi un surplus
care va fi investit în rechizite şcolare.
Este interesant să vedem în cartea Maia Radovan o formă
de trecere, un fel de verigă-lipsă, între vechea literatură
„burgheză” pentru copii şi tineret şi literatura „nouă”,
realist-socialistă, promovată începând din 1948. Însemnările lui
Ionel acoperă evenimente care se petrec cel mai probabil prin
1947-1948 (ştim că suntem la câţiva ani după război, dovadă
peripeţiile tragice prin care a trecut Măricica), după cum ştim şi
că armata germană a fost învinsă. Nu s-au statornicit însă noile
realităţi, iar atmosfera din familiile personajelor este mai
degrabă mic-burgheză (în anii imediat următori regula va fi ca
majoritatea copiilor să aibă părinţi muncitori sau ţărani). Tatăl
lui Ionel, prezent în câteva scene în care dă sfaturi bune, are
apucături burgheze. El are un birou de lucru, la începutul toamnei
înveleşte trandafirii în paie ca să nu îngheţe, în preajma
Crăciunului (sărbătoare a vechiului regim, evocată fără reţineri)
aduce un porc de la ţară. Învăţătorului i se spune „domnul”, deşi
acelaşi „domn” le recomandă copiilor reviste sovietice cu jucării
drept model pentru obiectele pe care urmează să le confecţioneze.
Lecturile copiilor sunt amestecate: Elenuţa, sora naratorului, îi
citeşte acestuia din Călătoria lui Nils Holgersohn (sic) de
Selma Lagerlöff (sic), iar Alizar, unul din colegii lui Ionel,
primeşte de sărbători trei cărţi de Jules Verne. Pe de altă parte,
grupa lui Ionel, câştigătoare a întrecerii şcolare, primeşte drept
premiu Copilăria luiGorki şi Dragii mei copii de
Lev Kassil[1], ca şi Povestiri de Valentina Oseeva[2].
Singurul autor român reprezentat aici este Sadoveanu cu Dumbrava
minunată.
Fără să fie o scriere remarcabilă, Carnetul... Maiei
Radovan este totuşi o carte interesantă şi are cel puţin meritul de
a contribui la popularea adevăratului deşert pe care îl reprezenta
producția literară autohtonă pentru copii din primii doi ani ai
regimului comunist. Fără să creeze personaje sau întâmplări cu
adevărat memorabile, autoarea scrie o proză capabilă să stârnească
interesul tinerilor cititori; în plus, gradul de conformare la
noile cerinţe ale creaţiei literare este relativ redus, într-o
vreme când autoarea producea lucrări intens propagandistice precum
Ilie îşi croieşte o viaţă nouă (Editura de Stat, 1949).
Ecoul în presă al cărţii a fost practic inexistent, redus la câteva
semnalări scurte apărute în Universul (precum numerele 296
şi 303 din 12 şi, respectiv, 30 decembrie 1948, texte identice).
Autorul notei scrie: „În carnetul pe care Răducu l-a primit în dar
de ziua lui se găsesc însemnate nenumărate întâmplări pe care
citindu-le, micii cititori le vor regăsi cu uşurinţă în propria lor
viaţă. Aici povestirea Maiei Radovan îşi scoate subiectul din viaţa
de fiecare zi a copiilor, cu bucuriile şi necazurile ei.”
Observaţia e corectă, sunt întâmplări cotidiene; mai puţin corectă
e redarea numelui protagonistului, pe care îl cheamă, după cum
ştim, Ionel.
[1] Apărută la Cartea rusă în 1947.
[2] Cartea rusă publică în 1948 Cuvântul magic de
Valentina Oseeva, mult mai cunoscută pentru volumele despre Vasiok
Trubaciov, populare şi la noi la începutul deceniului
următor.
