Îți simt frăgezimea obrazului pe tâmpla-mi de omăt
Respirația noastră, la unison, parfumată, mă gâdilă duios pe
lobul urechii mici de madonă.
Pielea ta, caldă spre fierbinte, umedă și colorată în roz
fondant, mă soarbe ca pe un vin bun, unul roșu si greu.
Cu buricele degetelor lungi și fine îmi atingi, atent,
lacrimile uleioase, sărate
Iei urma nisipului cu scoici rămas de pe tălpile tale, acum
strivit pe chipul meu.
Zgârii ca o pisică nervoasă, plângi, îți mâzgălești pe chip
lacrimile copiate de la mine.
Sonata Lunii se aude de undeva dintre noi, pianul vechi al
minții mele cântă – e semn de revoltă
Muzică surprinsă de tremur și de vise rotunde, de răsfăț
absolut
Sunt amețită de amor, de crunta-mi durere-plăcere.
N-ai cu adevărat un nume, ești mai mult un cântec simplu, unul
cu refren clasic
Ai gust și consistență de noapte lăptoasă.
Fur cerneală de la tine și-ți scriu un “Te iubesc” umil cu
stiloul
Pe umăr.
Nu plânge, nu acum. Fă-o la noapte, duelează-te cu strigoii
petrecăreți…
