S-au văzut, la noi sau aiurea, destule cazuri de
autor pe care, prin personajele sale, nu-l mai încape limbajul. E
foarte probabil ca cel mai recent exemplu din literatura noastră
mainstream să-l reprezinte Cexina Catapuxina, cartea
publicată recent la Polirom de Matei Florian. Cexina... este un
roman de dragoste al zilelor noastre, conceput ca o suită de
relatări la persoana I, al căror erou este bărbat în puterea
vârstei, căruia i s-a confecţionat şi o sumară situaţie socială.
Entomolog de meserie, petrece mult timp pe coclauri pentru a studia
lăcustele şi epatează pesemne babele, care îi spun „nebunul”.
Nebunul nostru e însă un adevărat poet în proză; înamorat de
o tânără întâlnită undeva pe teren, el compune lungi poeme în care
re-creează lingvistic realitatea probabil destul de banală. Textul
e înţesat de construcţii ilocuţionare: pentru a se sublinia
caracterul special, irepetabil, al situaţiilor, obiectelor le
trebuie (noi) nume, până şi pe fetiţa desenată pe tricoul iubitei
trebuie s-o cheme cumva:
Spun: trebuie să botezăm fetiţa. Îmi dă
dreptate, nu poate să plimbe o fetiţă pe care nu ştie cum o cheamă.
[...] Harumi, zic, s-o cheme Harumi. Harumi, zice şi ea. Îi place.
Vrei să te cheme Harumi? Fetiţa de pe tricou tace, suflă în
păpădie. Vrea. De fapt, aşa o şi cheamă, eu am fost fraieră că nu
mi-am dat seama de asta. O s-o alint Mi, zice. Iar eu o să-ţi spun
ţie I.
Und so weiter. Epicul se
furişează cum poate printre tropi. Textul capătă o viaţă proprie şi
mişună de metafore pe tipic modernist care aduc aminte de poeziile
cu care Marin Sorescu făcea vâlvă cum o jumătate de veac: „Soarele
se mişcă încet, e un moş cu plase, ne urmăreşte, ne e frig” sau,
pentru a alege un exemplu mai lung din aceeaşi sferă
meteorologică:
Dimineaţa mă stinghereşte, nu ştiu ce să fac cu
ea, nu intră în buzunare. Dimineaţa nu e fetiţă, dimineaţa amestecă
în cafea cu un beţişor de plastic şi muşcă dintr-un biscuit ca un
om mare cu dinţi. Dimineaţa are părul strâns în coadă şi seamănă cu
nişte raze reci. Dimineaţa am un singur ochi deschis, cu el mă uit
la ceas, o să treacă ani buni până să se însereze,
oftez.
Unele episoade sunt de-a dreptul antologice. A se
vedea de pildă „fluturii”, nu degeaba protagonistul e entomolog; te
duce câteodată gândul la Războiul fluturilor de Paul Cernat
şi Andrei Ungureanu, despre care am scris mai demult
aici.
Viaţa nu-i simplă, iar a entomologului nici atât,
iubirile lui sunt cam tot atâtea ratări, cuplurile (cu Lavinia,
Maria/Mi etc.) se fac şi se desfac, până la urmă limbajul nu mai
ajunge şi este redus la funcţia lui poetică, doar-doar i s-ar
recupera ceva din funcţia referenţială
inadecvată:
Îmi spune din nou: Cexina Catapuxina. Cexina,
îl întreb, Cexina, îmi răspunde. Cexina Catapuxina. Ne înţelegem,
nu mă mai doare capul, am învăţat o nouă limbă. Îmi spune hida do
dadi do, erera riri ri ro. Întinde braţele spre mine, mă strânge.
Iti toto tati, îi zic, mă mângâie pe faţă, îşi pune mâna la inimă,
rita rita, îmi zice, mi-a luat furnicile cu mâna, le-a făcut să
zboare.
Această nouă limbă (Barbu i-ar fi zis, poate,
„cântec încăpător”) pare a avea o fonologie complet nemarcată, ca
japoneza sau hawaiana, cu silabe deschise, fără grupuri
consonantice. Sigur că cititorului civil n-o să-i pese de toate
aceste chestiuni pedante. Din romanul lui Matei Florian el se va
alege cu câteva pagini frumoase, cu multe imagini ingenioase, deşi
nu foarte noi ca tehnică şi, una peste alta, cu o lectură
provocatoare şi care pune la tot pasul
probleme.
