Mu'tazilismul a fost una dintre cele mai timpurii școli teologice sunnite, totodată cea mai veche școală islamică raționalistă, adică în care rațiunea omului și liberul arbitru au întâietate comparativ cu ideea de predestinare. Rădăcina termenului este عزل, cu sensul de izolare, de la care au derivat:
عزل - اعتزال - معتزل
retras - retragere - izolare
Așadar, mut'aziliții erau cei retrași, care se opuneau consimțământului unanim reprezentat de Ahl as-Sunna prin școlile sale teologice (Hanafi, Shafi'i, Maliki, Hanbali).
Disputa principală era: este Coranul creat sau necreat, etern? Disputa ia amploare cu atât mai mult cu cât Iisus este numit în Coran Cuvântul lui Dumnezeu, iar în altă parte apare cu statut de creat de Dumnezeu. Însuși Coranul este Cuvântul lui Dumnezeu - este posibil ca el să fie creat?
[ Disputa este asemănătoare cu cea din creștinism: care este natura lui Iisus - este om, divinitate, sau are o natură duală? La consiliul de la Niceea din 325, declanșat de „criza ariană” în care începuse să se vehiculeze ideea că Iisus este fiul lui Dumnezeu „prin adopție” (creat), s-a stabilit că Iisus este etern și necreat. Au existat variații ale modului de acceptare în ce privește proporția de divin și uman în Iisus, însă în ziua de astăzi cele două biserici mari acceptă că există două firi într-o „Persoană Unică”. ]
Cele două poziții care au fost adoptate în islam sunt:
1. Coranul este etern (قديم) și necreat (غير مخلوق) - poziția școlii Hanbali și a curentului Ash'ari;
Ash'ariții susțin că numai Dumnezeu este etern, orice altceva este creat. Linia lor de gândire admite că și atributele lui Dumnezeu sunt eterne, unul din atribute fiind vorbirea (متكلم), iar produsul vorbirii fiind Cuvântul (كلام الله) - care de asemenea trebuie să fie etern. Așadar, Coranul este etern și necreat. În plus, hanbaliții încurajează interpretarea literală a Coranului, în caz contrar declarând erezie.
2. Coranul este creat (مخلوق) - o poziție existentă încă din secolul VIII și care a fost adoptată de Mu'tazili. Reprezintă prima școală teologică islamică de orientare raționalistă.
Mu'taziliții respingeau atributul vorbirii și tindeau să interpreteze metaforic orice verset în care Dumnezeu pare să aibă caracteristici umane. De asemenea, ei considerau că, în general, cuvintele lui Dumnezeu au nevoie de interpretare, folosind o combinație de rațiune, revelație și intuiție spirituală. În practică, au folosit logica și unele aspecte din filozofia greacă. Așadar, Coranul este vorbirea creată a lui Allah; nici măcar Raiul sau Iadul nu sunt eterne, ele vor fi create la momentul lor.
Mu'tazilismul era școala teologică oficială, unică, a Imperiului Abbasid. Datorită acestei poziții de putere, până și Ibn Hanbal fusese pedepsit pentru că îndrăznise să îi contrazică principiile. În zilele noastre această școală este aproape dispărută, fiind readusă în atenție abia în secolul XIX prin reformiștii Jamaluddin Afghani și Muhammad Abduh.
Argumente:
- Coranul conține porunci, interdicții și amenințări care nu au cum să existe în eternitate, fiind condiționate de epoca în care au fost revelate;
- există în Coran unele descrieri imposibil să existe etern: bătălia de la Badr, soțiile Profetului, etc;
- doctrina eternității este incompatibilă cu ideea de abrogare: câtă vreme există versete abrogate, ele nu pot fi eterne - ar fi o contradicție;
- Coranul a trecut printr-o standardizare de text - puncte, semne de ortografie, ordonarea și despărțirea versetelor, etc.
3. Între cele două poziții, a existat o cale de mijloc: karramiții. Ei făceau diferența între Kalaam (atributul vorbirii, ca potențial) și Qawl (vorbirea efectivă). Cuvântul lui Dumnezeu (كلام) este etern, însă vorbirea efectivă (قول) este creată.
Ahl as-Sunnah wa-l Jama' (suniții) susțin că Cuvântul lui Dumnezeu este pe două niveluri: كلام نفسي (ceea ce Dumnezeu „are în minte” înainte să „vorbească”, este etern și păstrat în Lawh-i Mahfuz) și كلام لفذي („rostirea” efectivă, creată). În discursurile contemporane, Lawh-i Mahfuz (tăblița bine-păstrată) reprezintă adevărul suprem, etern, neatins de înțelegerea umană.
Mohammed Arkoun amintește de trei faze în care s-a aflat Cuvântul lui Dumnezeu în istoria islamică:
1. Faza de discurs profetic - versetele era transmise oral, în forma lor autentică, deschise la foarte multe sensuri;
2. Faza de standardizare - s-au eliminat anumite sensuri prin apariția punctelor, ortografiei și organizarea versetelor. Arkoun susține că manuscrisul lui Uthman „nu merită statut divin”;
3. Faza intrării în scenă a ortodoxiei islamice, care a îngrădit și mai mult modurile de interpretare.
