Preistoria
(mileniile 3 şi 2 ÎHr)
În al treilea mileniu ÎHr. traiul în China era acel
specific unui popor seminomad şi vânător, care trăia o nouă Epocă
de Piatră. Agricultura s-a dezvoltat treptat în special pe ruta
văilor râurilor Yan-Tse-Kiang şi Hoang-Ho – regiunea
fertilizată de aluviuni - . Acestă perioadă aminteşte, în
mitologie, de semizeii şi împăraţii legendari, care, după cum se
spune, aveau fiecare propriul sistem muzical. Dar din aceste
sisteme a mai rămas doar numele. Trecând la mileniul al doilea se
spune că a început să apară o nouă cultură în extremul orient al
coridorului ce uneşte orientul depărtat de orientul apropiat.
Această cultură chineză megalitică e posibil să fi fost îmbogăţită
de infuenţe străine – Mesopotamia era guvernată de sumeri
iar Egiptul trăia sub Vechiul Imperiu – . Oricum ar fi fost,
cultura nou apărută se pare că a fost transmisă de către popoarele
mongoloide.
Societatea chineză a fost condusă la început de dinastia numită Hsia (2205 – 1766 ÎHr) căreia i-a urmat o altă dinastie pe o perioadă mai lungă de timp numită Shang (1766 – 1122 ÎHr), şi ale căror vestigii dăinuie.
Excavaţiile au scos la lumină două tipuri de instrumente
muzicale: piatra sonoră (ch’ing) şi flautul globular
(hsüan); după caracteristici se pot atribui perioadei
neolitice. Alte două instrumente, tamborul (ku) şi
clopotul (chung), apar în scrieri din sec. XII ÎHr şi
în esenţă, se pot considera aparţinătoare Epocii de Bronz. Oda în
care se menţionează face parte din Shih Ching(Cartea
Cântărilor), o compilaţie începută spre finalul dinastiei
Shang care se întinde aproximativ pe durata unui
mileniu (1600 -600 ÎHr) şi care dă informaţii despre muzica
timpurilor primitive.
De-a lungul anului agricol se sărbătoreau importante
festivităţi la confluenţa râurilor, motivul fiind trecerea de la un
anotimp la altul. La aceste festivităţi corurile de baieţi se luau
la întrecere cu cele de fete din diferite sate cântând
distihuri în timp ce se acompaniau cu gesturi.
Fiecare jumatate de distih era format de obicei din opt cuvinte,
adică, opt silabe, formă foarte cunoscută în poezia chineză. Aceste
concursuri şi cântatul alternant (antifonia), vroiau să simbolizeze
cele două principii poetice ale universului Yang şi Yin,
armonia naturii şi armonia umană şi prin ritualurile sexuale
ulterioare de asemenea simbolizau fuziunea celor două principii
universale. Forma muzicală era strâns legată de unul sau altul din
cele două simboluri, în aşa fel încât în anumite festivaluri o
grupare muzicală cânta înaintea alteia iar apoi cântau împreună.
Anumite ode se cântau în aceste festivaluri în timp ce altele se
cântau la curţi. Vecheal Shu Ching (Cartea Istoriei)
spune că unul din împăraţii legendari (mileniul al treilea ÎHr)
analiza odele de la curte şi baladele din sat să vadă dacă
corespundeau celor cinci note.
Aceasta ar putea fi considerată ca fiind cheia
procesului prin care „cantecul popular” dobândeşte forme mai
elevate – deşi în rare ocazii, ca sa nu zic în niciuna, participau
ţăranii – şi cauza faptului că persistă în cântecul popular al
Chinei din zilele noastre.
Aluzia la „cele cinci note” face referire la
scara formată din cinci note, care din timpuri străvechi a fost
baza principală a melodiei chineze.
Prezenţa pe continentul american a „celor cinci note” şi
a unui număr mare de instrumente muzicale, a fost posibilă datorită
pătrunderii eschimoşilor şi a „indienilor” americani, aparţinători
popoarelor mongoloide care au colonizat continentul
asiatic.
De-a lungul acelei epoci s-a consolidat tot procesul cultural. Muzica chineză, de altfel ca şi cultura în general, a absorbit numeroase influenţe străine, dar propria identitate esenţială a reuşit să se conserve graţie respectului faţă de trecut existentă chinezi, datorită căruia s-a menţinut continuitatea tradiţiei.
| în partea stângă, hou kin, în partea dreaptă sheng |
