Odată, nu demult, ȋn alte vremuri parcă, obișnuiam să zâmbesc, să râd ȋn hohote uneori la orice lucru simplu, să ȋmi las faţa mângâiată de adierile de vânt și să tresar la chicotitul vesel de copil… Acum a rămas doar grimasa absurdă a unui chip de lut, fără trăsături anume ci doar cu durerea ȋntipărită ȋn fiecare rid, ȋncununată de lipsa licăririi din ochii mei de altă dată și poate o urmă mucegăită a unui zâmbet din colţul gurii, ca o amintire hâdă a unui rânjet păgân. Crezi c-o sa mai pot râde vreodată? Te-nșeli amarnic… la fel cum n-ai crezut vreodată că voi picta chipul tău zambind doar din roșeaţa venelor muiate ȋn lacrimi amare! Ȋl voi picta ȋn pământul umed ce-mi va servi drept pânză iar când vor crește buruieni ȋn loc de flori pe chipul tău, grădina-mi va servi atunci doar pentru a-mi fi veșnic cavou. Numai acum, ȋn primăvara asta, ce va să vină poate și la mine, vor ră