Odată, nu demult, ȋn alte vremuri parcă, obișnuiam să
zâmbesc, să râd ȋn hohote uneori la orice lucru simplu, să ȋmi las
faţa mângâiată de adierile de vânt și să tresar la chicotitul vesel
de copil… Acum a rămas doar grimasa absurdă a unui chip de lut,
fără trăsături anume ci doar cu durerea ȋntipărită ȋn fiecare rid,
ȋncununată de lipsa licăririi din ochii mei de altă dată și poate o
urmă mucegăită a unui zâmbet din colţul gurii, ca o amintire hâdă a
unui rânjet păgân. Crezi c-o sa mai pot râde vreodată? Te-nșeli
amarnic… la fel cum n-ai crezut vreodată că voi picta chipul tău
zambind doar din roșeaţa venelor muiate ȋn lacrimi amare! Ȋl voi
picta ȋn pământul umed ce-mi va servi drept pânză iar când vor
crește buruieni ȋn loc de flori pe chipul tău, grădina-mi va servi
atunci doar pentru a-mi fi veșnic cavou. Numai acum, ȋn primăvara
asta, ce va să vină poate și la mine, vor răsări ȋn pâlcuri, cale
albe, la fel de albe ca roșeaţa buzelor mele ȋmpietrite, apoi
lăcrămioare multe, mii… din miile de lacrimi vărsate ȋn zadar și
cand va răsări ȋn mijloc un singur trandafir cu o petală albă ca
pielea mea lividă și restul roșii, la fel de roșii parcă, cum au
fost buzele mele odată, pe vremea ceea când ȋncă mai cătau să te
sărute… abia atunci vei ști, că din tot ce-a fost vreodată, din tot
ce-ai vrut să știi, n-a mai rămas nimic ci doar cenușa albă, a unui
trup de lut ce ȋncă râde absurd cu același râs păgân.