E roscata la par ca focul. O privesc cum sta asa, langa fereastra. Se face un contrast minunat intre albul ramei si rosul aprins al parului ei. Imi imaginez cum as cufuli-o, dar nu vreau sa ma misc. Din locul in care ma aflu am o panorama de vis, si asta ma incita parca mai rau decat daca m-as duce sa o ating. Cumva, daca as atinge-o asa, rapid, fara sa o ador in lumina dupa-amiezii, ar fi ca si cum s-ar ostoi…dorul de ea, de trupul ei…Ar fi ca si cum as calatori spre un loc minunat, inspre care drumul ar fi chiar mai interesant decat destinatia finala...Si asta poate si pentru ca un final asta si e pana la urma: Un capat de linie, ori eu nu vreau sa se termine nimic. Nu vreau sa se stearga imaginea ei asteptanda in partea opusa a camerei, nu vreau sa se termine nici dorinta mea pentru ea, nu vreau sa se termine nici calatoria iubirii noastre.

Uneori cred ca asa ar trebui sa fac ca sa nu ma satur niciodata de ea. S