E roscata la par ca focul. O privesc cum sta asa, langa fereastra. Se face un contrast minunat intre albul ramei si rosul aprins al parului ei. Imi imaginez cum as cufuli-o, dar nu vreau sa ma misc. Din locul in care ma aflu am o panorama de vis, si asta ma incita parca mai rau decat daca m-as duce sa o ating. Cumva, daca as atinge-o asa, rapid, fara sa o ador in lumina dupa-amiezii, ar fi ca si cum s-ar ostoi…dorul de ea, de trupul ei…Ar fi ca si cum as calatori spre un loc minunat, inspre care drumul ar fi chiar mai interesant decat destinatia finala...Si asta poate si pentru ca un final asta si e pana la urma: Un capat de linie, ori eu nu vreau sa se termine nimic. Nu vreau sa se stearga imaginea ei asteptanda in partea opusa a camerei, nu vreau sa se termine nici dorinta mea pentru ea, nu vreau sa se termine nici calatoria iubirii noastre.

Uneori cred ca asa ar trebui sa fac ca sa nu ma satur niciodata de ea. Sa o privesc de la distanta

pentru o vreme si sa imi inchipui totul cu ea ca si cum ar fi o statuie sau poate un tablou care, desi nu face nimic, te duce cu gandul la tot felul de posibile interpretari, care mai de care mai savuroase, care mai de care mai diverse.

Maine poate am sa o vad ca pe o Madona cuminte si sfanta, alteori poate se va rupe dintr-un tablou viu colorat de Toulouse-Lautrec…
Partea cea mai frumoasa e ca nu voi putea controla niciodata cum am sa o vad data viitoare. Sper doar ca imaginatia va alege ce e mai bun atat pentru ea, cat si pentru noi doi…