Pentru că într-una dintre cărțile citite de curând Australia apăruse fugitiv ca fundal al unor întâmplări și dându-mi seama că pe acolo nu poposisem în călătoriile mele livrești, am ales romanul lui Patrick White pentru a face o incursiune mai complexă. Nu auzisem până de curând de acest scriitor care a primit Nobelul pentru Literatură în anul 1973 (o altă noutate pentru mine) și, cumva, amănuntul mi-a stârnit curiozitatea. Ia să văd cum se prezintă literatura australiană, prin intermediul acestei voci - care s-a dovedit a fi una atipică, în pofida aparențelor clasice. Am parcurs destul de anevoios la început volumul consistent, ce se apropie de 700 de pagini (în ultima vreme, am îndrăznit să citesc cărți groase în paralel cu altele mai subțirele și am avut spor). Din primele pagini am făcut cunoștință cu Elizabeth Hunter, cândva o femeie fatală, a cărei frumusețe îi subjuga pe cei ce ajungeau să îi fie în preajmă, în prezent țintuită la pat de un accident cerebral, la o vârstă înaintată, dar încă exercitându-și atracția înrobitoare asupra celor din jurul său.
După o căsnicie pe care abia târziu o prețuiește și o viață din care a căutat întotdeauna să culeagă admirația celorlalți și să domine cât mai mult viețile altora, Elizabeth - o epavă a celei de odinioară, își duce traiul insipid în vechea și imensa sa casă, înconjurată de infirmierele ce fac exces de zel în a o îngriji - o femeie încă bogată, ce poartă pe chipul străveziu urmele strălucirii de odinioară și, mai ales, ale patimilor care cândva făceau din ea o apariție extraordinară.
Trecutul revine adeseori pentru a-i bântui mintea senilă - amănunte ce păreau măturate de vântul aprig al uitării se întorc subit, printre fărâmele inconsistente ale unui prezent ce nu mai poate oferi nimic, printre mobilele ce și-au pierdut luciul, dar nu și memoria - relicve ale unor vremuri intense. Și, în acest decor în care altfel pare că nu s-ar întâmpla mare lucru, în care timpul își cerne monotonia, apar cei doi copii pe care Elizabeth nu i-a iubit niciodată așa cum o mamă își iubește de obicei propriii copii. Dotothy și Basil, nume parcă predestinate infamiei, copii ajunși la rândul lor la o vârstă la care viitorul nu mai este prea larg, dar care încă au planuri consistente, planuri ce se bazează pe averea inutil irosită a mamei.
Cei doi au plecat de tineri în Europa, Dorothy căsătorindu-se cu un prinț francez, iar Basil urmându-și vocația de actor, pe scenele teatrelor din Anglia. Amândoi au reușit să-mi îndrepte simpatia către mama lor, altfel un personaj ce nu ar putea fi catalogat drept pozitiv, dar totuși, mai ușor de îndrăgit, cu defecte mai lesne de acceptat. Nu am reușit să empatizez pe deplin cu niciunul dintre personaje, romanul acesta este unul dintre puținele care aruncă asupra tuturor protagoniștilor umbre întunecate, menite a respinge simpatia cititorilor și acesta este un aspect pe care îl consider interesant. Să vă explic de ce - de regulă, reușesc să arunc ancora chiar și atunci când ambianța este una negativă, mă agăț de persoanje blamabile grație fascinației pe care o exercită. De data aceasta, nu a fost cazul, nu am reușit să mă lipesc cu adevărat de niciunul dintre personaje, și totuși, am citit cartea mânată de o forță de atracție pe care abia acum, la final, mi-o explic - forța scriiturii, care reușește să pătrundă și să dezvăluie dedesubturile minții umane. Și avem ce descoperi în personajele pe care le explorează Patrick White, oricât ar fi ele de nesuferite. Fie că ne referim la cea în jurul căreia se concentrează întreaga țesătură narativă - bătrâna Elizabeth, ori la copiii acesteia sau la infirmierele ce zumzăie în jurul său, cu ale lor drame și frământări, spectrul introspectiv este cât se poate de amplu și divers. Flash-back-uri venite din străfundurile minții se împletesc cu incursiuni în gândurile personajelor și cu derularea unui prezent ce pare anost.
Titlul - „Ochiul furtunii” își extrage seva dintr-o întâmplare trăită cu ceva ani în urmă de Elizabeth Hunter, pe când își petrecea vacanța pe o insulă în casa unor prieteni. Un ciclon se abate ca din senin asupra insulei, distrugând totul în cale, întorcând peisajul cu fundul în sus. Elizabeth avea în jur de 70 de ani, dar încă păstra ceva din frumusețea și mai ales din grația ce o consacraseră odinioară. Se salvează aparent miraculos de furia naturii dezlănțuite - spun aparent miraculos pentru că, în realitate, din descrierea evenimentelor, supraviețuirea sa este prezentată firesc, ca venind dintr-un instinct, efect al forței imense a femeii ce nu-și vede posibilă moartea. Și acolo, pe insulă, după ce văzuse haosul în jurul ei, este uimită să constate cum totul se oprește subit și o liniște nepământeană se instalează peste insula devastată. La orizont, se poate vedea perdeaua de vânt și ploaie, dar acolo, în centrul furtunii, totul e de un calm desăvârșit - acela este ochiul furtunii, încremenit, tăcut, învăluit într-o pace neverosimilă.

„Nu putea să își închipuie moartea. Ea nu credea decât în ceea ce vedea și în ceea ce era iar ceea ce era era prea real prea divers compus din toți oamenii pe care îi cunoscuse pe care îi iubise în întregime sau doar parțial tot e mai bine decât nimic și cărora le dăduse naștere și pentru numele lui Dumnezeu.
Proabil că liniștea a fost cea care a trezit-o. Nu, nu a trezit-o, fusese năucită, într-o stare de semiconștiență, din care au scos-o atât lumina, cât și liniștea.” (pag. 469)

Am avut prilejul de a citi un roman altfel, fiecare detaliu legat de personaje, obiecte, plante sau animale aruncând o tușă inedită asupra imaginii de ansamblu. Chiar și punctuația o ia razna uneori, cum se întâmplă în citatul de mai sus, în ideea de a crea un anumit efect și de a sublinia vâltoarea gândurilor.
Nu doar Elizabeth Hunter beneficiază de o analiză complexă a personalității. Și viețile celorlalte personaje sunt expuse pe tapet, recreate ca într-un puzzle al frământărilor interioare.
Cartea este disponibilă pe site-ul editurii.