Nume relativ cunoscut în presa pentru copii şi
tineret (îl găsim de pildă în numărul 123 din 26 august 1948 al
revistei Licurici, unde semnează schiţa
Prietenie), Octav Pancu-Iaşi debutează în anul următor
cu placheta Timpul stă în loc? Era el însuși
foarte tânăr (născut în 1929), dar precocitatea nu era deloc rară
la scriitorii afirmaţi în primii câțiva ani ai regimului recent
instalat. Titlul, în aparență grav, nu este al unei lucrări
filozofice sau de știință popularizată, ci al unei cărticele de
versuri moralizatoare pentru copii, iar schema epică e redusă la
elemente esenţiale.
Eroii povestirii verificate sunt doi puşti de şapte ani,
doi eroi contrastanţi, Nicu şi Sandu, cu aspect fizic
diferit:
Nicu şi Sandu...
Uite-i în carte.
Sandu-i înalt,
Nicu-i bondoc;
Nicu, de şapte,
Sandu, de şapte
fac patrusprezece ani la un loc!
Înfăţişarea exterioară nu contrazice stereotipul uzat cu
„grasul” şi „slabul” pe care îl vom găsi, peste câțiva ani, și la
cuplul Tică/Rică din cărțile lui Leonid Petrescu. Nicu este
caracterizat printr-un comportament bradipsihic, incapabil de
acţiune, vecin cu abulia, într-un cuvânt, un leneş sadea; Sandu, în
contrapondere, este tahipsihic, activ, plin de iniţiativă, harnic
şi silitor. Nicu nu se poate decide să se dea jos din pat (drept e
și că ora de trezire este șase dimineața, ceea ce poate stârni
simpatia unei părţi a publicului):
Este ora şase!
Un cocoş moţat
A strigat odată de-a trezit şi... ceasul!
[...]
„E devreme încă
Soarele abia
Laptele şi-l bea...
Să mai trag un somn...
Unul mic, un pui...”
Odată trezit, Nicu are de rezolvat o multitudine de
sarcini (mai întâi să se scoale şi să se spele, apoi să aducă
lemne, să meargă la şcoală...) însă nu reuşeşte să urnească mai
nimic. Partea interesantă e că băiatul trăieşte sub permanenta
ameninţare a timpului, conştientizează faptul că e ocupat („Pii, ce
treabă multă mă aşteaptă! Vai!”), dar e ca paralizat, timpul
zboară, iar el rămâne mereu în urmă, înnămolit în inacţiune.
Eforturile ineficace şi dezorganizate ale lui Nicu par să facă
parte din tabloul clinic al unei tulburări de funcție
executivă.
Sandu e imaginea în oglindă a lui Nicu şi nu are parte
de stresul care îl paralizează pe celălalt erou, reducându-l la
inacţiune. Nu e nimic misterios la mijloc, e doar o chestiune de
planificare. Sandu îşi întocmeşte totdeauna planul pentru a doua
zi, ceea ce îi limpezeşte mintea, îi conferă tonus şi îi uşurează
acţiunile:
„Mă trezesc la şapte şi mă spăl,
mă-mbrac,
ceaiu-l beau (sau lapte), patu-apoi mi-l
fac,
tai un braţ de lemne, umplu şi
găleata,
îmi aşez ghiozdanul şi la opt sunt
gata...
Gata pentru şcoală. (Lecţia o
ştiu!)
Fix la ora unu de la şcoală viu.
Până pe la şase, scriu şi-nvăţ - pe
urmă...
Ţin’te Sandu foot-ball, ţurcă şi
şodron!
(La săritul caprei sunt chiar
campion!)”
Secretul succesului stă, aşadar, în planificare.
Intenţia propagandistică este evidentă: în România noile autorităţi
comuniste introduseseră economia planificată, iar în 1949 (anul
apariţiei cărţii de faţă) şi în anul următor se lucrase pe baza
planurilor anuale (planul cincinal avea să fie introdus în 1951).
Cititorul ar fi trebuit să rețină, desigur, că a fi leneş e un
lucru rău, după cum a fi harnic e, prin antiteză, o calitate demnă
de laudă. Până aici nici n-ar fi mare deosebire faţă de etica
protestantă a muncii, iar în carte importanţa muncii e ilustrată
recurgându-se inclusiv la metafore animaliere (oarecum banale) cu
vietăţile din ogradă. Clou-ul este însă dat de ideea de
planificare, concept destul de abstract şi greu de explicat
copiilor, cu care autorul se luptă cum poate, şi pe care editorul
îl ilustrează cu un desen cu sens foarte direct:
Receptarea în presă a volumului a fost nu lipsită de
asperităţi, după cum vom vedea în partea a doua a postării. Această
postare o înlocuiește pe cea inițială, din 29 octombrie
2014.
Autorul desenelor nu este menţionat
nicăieri.
