Om înspre înger

Postat în Spiritualitate
la 18-02-2015 17:40
327 vizualizări

Om înspre înger

(cartea - revizuită 2020)

***

CARTEA ÎNTÂI

De ce vrei mereu să câştigi ceva?...
Pentru a scăpa de suferinţă poate ai prea mult, de aceea te mişti greu şi nu poţi evolua...
Eşti sigur că poţi gestiona câştigul material şi mental încât acesta să nu fie, în cele din urmă, asemeni unei pietre care te trage la fund şi te îneacă? Dacă trebuie să te descotoroseşti şi nu să acumulezi? Dacă trebuie să te limpezeşti şi să te eterezi; informaţiile, grijile, gândurile şi obiectele să treacă prin tine fără
să te rănească; opusul a ce eşti acum, o masă de melasă densă pe un suport spaţiu-timp în care orice bolovan se împotmoleşte, creându-te şi recreându-te din el, biată formă pământie şi opacă, o formă oarecare din pleiada de posibilităţi?!
De ce să nu fii chiar viaţa în sine, în care toate posibilităţile sunt realizate şi incluse, nemateriale şi nementale, de aceea nedespărţite în bine şi rău? De ce?
Agitându-te astfel într-o continuă permutare atomică, într-un spaţiu gol şi iluzoriu, care pare că există numai pentru că există o mişcare ipotetică a unor particole ce la rândul lor sunt goale, până când ai să te cauţi unde nu este nimic de găsit?...

*

Atent simțindu-mă pe mine!

Atent simțind viața din mine!

Atunci apare clipa în sine, care este viața în sine, adevărata credință, adevărata voință, Dumnezeu adevărat.

Cu cât te observi mai atent, cu atât îţi dai seama că mişcarea nu-ţi aparţine, ci provine din efecte ale materiei condiţionate. Nu te vezi pe tine când îţi observi trupul, ci doar vizionezi un film creat pe gustul şi înţelegerea unui public care îl priveşte.

Mai sus, către libertate, simţi cum renunţarea conştientă e o cărare care trebuie bătută. În univers există o lege: viaţa tinde spre ea însăşi, spulberând prin subtilitate orice dependenţă care o împiedică să se recunoască.

Trupul şi mintea au un timp al lor, viaţa însă este eternă, iar când viaţa ta, aceeaşi şi unică în tot universul, se regăseşte pe sine şi încetează să se transfere din formă în formă, atunci dispare şi timpul şi practic până la o altă manifestare nu există nici o distanţă.

În univers nu există şi nu va exista nici o secundă fără viaţă.

În lipsa timpului nimic nu poate fi măsurat, de aceea se spune că Dumnezeu, care este viaţă, este nenăscut şi nemuritor.

Nu există nici o tragedie în univers!

Dincolo de Dumnezeu nimeni nu se poate duce!

Suferinţa se materializează prin minte, dar mintea poate fi stăpânită. Reuşind asta realizezi ce înseamnă afi, ca existenţă eternă, pentru că a fi este realitatea originală şi absolută a lui Dumnezeu, iar toate problemele fiinţelor vii, în ultimă instanţă, nu au mai multă relevanţă decât mâna pe care juri că ţi-o pipăi în vis.

Timpul şi spaţiul sunt doar instrumente ale vieţii neîntrerupte, care trece prin tine, iar toată suferinţa, mai mare sau mai mică, a tuturor ființelor pământeşti se va sfârşi ca atunci când te trezeşti dintr-un vis oribil şi vezi cu mare uşurare că nimic din ce te-a înfricoșat nu s-a petrecut în realitate.

Înţelept este cel care ştie că orice ar face nu face nimic şi că oriunde s-ar duce nu pleacă nicăieri. Căci modificările spaţio-temporale sunt mentale, iar spiritul din care provine mentalul este unic, neschimbător, indivizibil şi, mai ales, nu participă la nici o competiţie.

Trăieşti într-un mediu potrivnic, încărcat cu prea multe gânduri şi energii negative, de aceea crede cu tărie că moartea şi suferinţa nu sunt aşa cum ai fost educat. Nu te lăsa niciodată înrobit de gânduri şi simţăminte inferioare şi află că moartea este dezrobirea de o formă veche şi perimată pentru şansa de a trăi într-o formă nouă şi îmbunătăţită.

Omul este Dumnezeu într-o formă degenerată. Dar cum numele şi formele sunt mentale, degenerarea este mentală. Formele subzistă prin hrană, hrana orânduieşte în mare parte mentalitatea, comportamentul şi personalitatea omului.

A te înnoi cu hrană fizică este o obişnuinţă celulară a formelor pământeşti, firească în aceste condiţii cosmice, dar nu este singura metodă de menţinere a vieţii în univers.

Nu există nici un spectator, nu există nici un contestatar.

Eu sunt singur în univers şi eu sunt înfăptuitorul, fapta şi lucrul făcut.

Stelele şi corpurile sunt gândurile mele, eu le dau fiinţă şi ele trăiesc în mine. Eu mă ard pe rug şi eu mă trag pe roată. Durerea există ca să nu uit că exist. Eu sunt totul şi din mine izvorăşte totul, chiar şi gândul de numeroase ori repetabil pe care îl ai tu acum. Căci nu există două persoane decât în aparenţă, sunt doar două picioare, două mâini şi doi ochi ale aceleiaşi realităţi. Totul este absorbit în mine, şi când mor mă duc în mine, şi când mă nasc mă nasc din mine, existenţa mea este dincolo de orice cunoaştere finită, eu sunt etern şi fericit prin mine însumi!

Un om conştient nu epuizează niciodată roadele adevărului. Pe fiecare milimetru de pământ există miliarde de posibilităţi și lumi care pot fi descoperite; nimic nu se sfârşeşte și nimic nu poate să-ţi scape, pentru că pe fiecare vârf de ac există tot adevărul. Este foarte important să nu materializezi frica că ar putea să-ţi scape ceva inducând iluzia că dacă nu ai intrat la timp pe o uşă nu vei mai putea intra niciodată.

Personalitatea este goală iar fenomenele deşarte. Cu cât eşti mai nimeni şi mai nimic pentru această lume goală şi deşartă, cu atât eşti mai real şi mai greu pentru adevăr.

Manifestându-te ca o adiere, umil și tăcut în orice situație, fii fericit!

Cu ce ar putea să te îmbogățească iluziile acestei lumi trecătoare când ți-ai realizat existența eternă?!

Meditaţia în cuante de sunet şi lumină... O săgetă, un vector, o senzaţie porneşte o călătorie spre începutul numelor şi formelor. Nu e nici un gând şi nici un cuvânt încă.

Am intuit asta de mult. Este ca diferenţa dintre cineva care împinge un car încărcat cu pietre (gândurile, cuvintele) şi cineva care zboară pe aripi de vânt (cuantele de lumină).

Ajuns la acest stadiu nu urmăresc gândul şi nu depun niciodată efort să-l exprim prin cuvinte. Meditez în cuante de sunet şi lumină asupra originii lucrurilor, simţindu-mă pe mine, doar atât.

Nu căutaţi bogăţia, căci bogăţia nu este o binecuvântare. Tu poţi avea ceva mai bun, ca, de exemplu, libertatea, detaşarea.

Bogăţia poate fi pricina multor rele, o împovărare grea şi apăsătoare. Cei bogaţi, cel mai adesea, prin bogăţie sunt pedepsiţi. Cel care nu deţine bogăţii şi nici nu le doreşte are deschisă calea spre fericire. Din lucrurile elementare şi simple vin stările supreme ale existenţei. Din cele complexe nu se poate extrage nimic înainte de a fi disociate în elemente primordiale, operaţie prin care se consumă energie şi se eliberează reziduri. Preţul este mult prea mare pentru satisfacţii atât de mici.

Dumnezeu este în tine, dar tu nu eşti Dumnezeu!

Tu eşti un concept mental plin de limitări, produs de o sumă de factori care provin din negura vremurilor, un amalgam de informaţii celulare, concepţii şi prejudecăţi false şi instabile.

Eşti pe de-a-ntregul şi cu desăvârşire ceea ce lumea te-a făcut să devii, doar atât.

Când te sacrifici şi renunţi la falsul ego, la ataşamentul faţă de mintea şi corpul acesta, atunci cel care este în tine devine tu şi astfel creaţia se desăvârşeşte.

Treptat, treptat este îndumnezeită.

Nu înseamnă ceva să fii puternic, bogat sau măreț, este o zonă a existenţei ca oricare alta, un punct care prin repetiţie devine oribil şi plictisitor.

Trebuie să treci dincolo de măreţie, prestigiu sau onoare, să le consideri pe toate care vin că după ce se consumă pleacă, că asta-i roata lor şi asta-i mintea noastră. La fel se întâmplă şi cu nemernicia, şi oricât ar părea de straniu nu o putem înţelege decât dacă am trăit-o, iar, dacă nu am trăit-o, o vom trăi, ca s-o înţelegem şi, prin urmare, să nu ne placă, ceea ce fac chiar acum majoritatea oamenilor.

De aceea continuă să mergi, căutările tale sunt departe de a se fi sfârşit, atâta vreme cât n-ai experimentat prin interacţiune directă întreaga creaţie, faptic sau cuantic. Dar nu omite nici perioadele de odihnă şi nici nemişcarea.

Într-un plan mai extins viaţa în formă înseamnă mișcare, iar moartea înseamnă o perioadă de odihnă. Dar este cu desăvârşire nevoie să înveţi din toate ca să afli prin tine şi numai prin tine că nu aveai nevoie de nimic.

Altă cale nu există, nu există!

Întotdeauna există ceva mai măreţ decât un lucru măreţ, iar mai măreţ decât toate lucrurile este nici un lucru - ceea ce nu poate fi reprezentat, gândit sau exprimat, deoarece nu participă la dansul minţii și ideilor. Acest lucru nu poate fi cunoscut de cineva cu nume şi formă, legat de materie, ci doar de cel înțelept care a devenit conştient de sine.

Eliberarea de falsul ego face parte din sensul vieţii, şi nu va exista niciodată fericire atâta vreme cât iluzia te poartă şi vezi doar manifestări temporare ale minţii transformată în corpuri şi obiecte.

Trebuie să înţelegi că eu sunt în tot ce-i mai frumos la un om şi el este în tot ce-i mai frumos la mine. Când ceva te răscoleşte până la extaz aceasta este opera lui Dumnezeu care se bucură în singurătatea sa din toate fiinţele. Căci orice formă de viaţă este multiplicarea lui Dumnezeu, care nu se poate simţi decât pe sine – tot universul. Nu există nici o diferenţă în sine, ci doar în nume şi formă!

Nu este nimic de spus sau de făcut. Există numai ceva de dăruit şi de închinat. Fericirea constă în renunțare și este refuzul constant de a avea ceea ce mintea te ademeneşte să ai în proprietate. A avea ceva te limitează doar la ce ai şi te subjugă la câteva fire de praf dintr-un univers incomensurabil, a nu avea nimic te eliberează de iluzii şi te pregăteşte pentru absorbţia în divinitate.

Orice învăţătură divizează, încurajează o relaţie dintre două entităţi aflate pe poziţii diferite. Învăţătura nu poate fi decât a sinelui pentru sine, a totului pentru totul, descurajarea oricărei forme de individualitate, formă care naşte egoismul, mai marele sau mai micul, conflictele, diferenţele, obiectele supărării şi toate relele. Nu există învăţat, învăţătură sau cineva care trebuie învăţat. Când acestea toate sunt percepute separat, apare agitaţia minţii şi implicit suferinţa. Când el îl cuprinde pe eu, şi tot ce faci tu face el, percepând totul ca un tot unitar, atunci nu mai există nici un rău şi echilibrul original poate fi refăcut.

Aşa cum lumina, care este tot una cu energia, dincolo de consistenţa şi frecvenţa ei, pătrunde totul în univers, tot aşa o unică învăţătură, care nu poate fi disociată de această lumină, există pretutindeni şi e în natura tuturor lucrurilor. Orice este atins de lumină este pătruns de învăţătură şi de viaţă. Cunoaşterea acestui fapt te face un element dintr-o rază care nu poate fi frântă şi nici nu poate fi disociată de restul luminii care există în univers. Tot ce ai căutat în afară este în tine, aşa a fost dintotdeauna, numai că n-ai ştiut asta, şi nici de acum n-o vei şti pentru că ţi-o spun eu sau altcineva, acestea sunt doar nişte simple cuvinte convenţionale.

Am avut o senzaţie ciudată, ca un fel de lovitură.

Am văzut privirea unui câine la fereastra unor oameni bogaţi…

Era o privire tristă, inexpresivă şi goală...

Şi am înţeles atunci că viaţa în manifestare fără foame, suferinţă şi nefericire nu ar putea exista. Căci nu ar putea fi nici inteligenţă şi nici cunoaştere fără comparaţia care provine din dualitate.

Dacă vrei fericire în această lume trebuie să treci prin nefericire, dacă vrei bine trebuie să treci prin rău; obţinerea uneia nu te scuteşte niciodată de simţirea celeilalte, mai devreme sau mai târziu. Nu există scăpare atâta vreme cât te afli în nume şi formă, doar existenţa în Sine te poate absolvi de această tristă experienţă.

Nu te avânta să-l cuprinzi pe Dumnezeu cu mintea, căci mintea ta este o gheară de vultur, şi ce cuprinde devorează, şi ce devorează elimină şi apoi priveşte cu greaţă.

Dumnezeu nu este nici aşa, nici aşa!

Când oamenii spun că s-au săturat de viaţă de fapt vor să spună că s-au saturat de mintea lor.

S-au saturat de un Dumnezeu teoretic, dar de Dumnezeul viu care este în inima lor, aidoma cu ceea ce ar fi vrut ei să fie nu s-au săturat deloc. De fapt murind ei vor să se întâlnească cu acel Dumnezeu, pentru că pe cel fals creat de mintea lumii nu-l mai pot suporta deloc.

Mişcarea este creată de dorinţă, dorinţa nu este scutită niciodată de eşecuri. Suferinţa este în spiritul vieţii, orice câştig este plătit cu o pierdere, satisfacerea dorinţelor este plătită cu pierderea liniştii originale. Nematerializarea lui Dumnezeu în faţa oamenilor confirmă acest fapt, căci orice poate cuprinde mintea este aruncat în sfera dualităţii şi este pângărit. Orice se poate spune despre calităţile lui Dumnezeu provine din iluzie şi creează discordie. Dumnezeu nu este nici așa, nici așa.

Nu poate exista ieşire din acest joc oribil al lui da şi al lui nu, al binelui şi al răului, fără o iertare deplină a tuturor forţelor şi persoanelor care te-au chinuit. Şi dacă nu-ţi ierţi aproapele pentru greşelile lui, fie ele şi nenumărate, eşti pierdut în manifestare. Iar dacă îl ierţi la nesfârşit şi stai în prejma lui, îl încurajezi să facă răul şi, în consecinţă, contribui la pierzania lui în manifestare. De aceea, singurul lucru şi ultimul care se poate face este să nu te mai arăţi lui, să-l laşi să-şi trăiască viaţa aşa cum a hotărât-o el, să-l laşi să se lovească, să simtă durerea şi singurătatea până se va vindeca singur de păcatele lui.

Înţeleptul se retrage ca o adiere şi-l lasă pe ignorant să experimenteze, până la ultima picătură, otrava pe care a vărsat-o în afară. Pe cel încăpăţânat în răutatea şi rătăcirea lui trebuie să-l laşi în pace, să nu mai foloseşti nici cuvintele, nici faptele - este pierdere de vreme. Şi dacă hotărăşti să trăieşti cu el şi nu poţi să-l ierţi la infinit, atunci devii otrăvit ca el.

De aceea, retrage-te şi renunţă! La urma urmei oamenii nu sunt decât nişte tentative de exprimare a lui Dumnezeu. Iar dacă unii oameni se depărtează în loc să se apropie, nu este nici o pagubă pentru viaţă. Ei oricum sunt absorbiţi în fluxul etern al vieţii şi sunt turnaţi din nou în forme, cu răbdare.

Dacă nu s-ar lovi oare cum ar putea învăța oamenii aceştia?!

Exerciţiul iluminării constă în acceptarea luminii prin corpul tău fără a introduce stavile de natură mentală. Aceste stavile se exprimă prin ceea ce în general individul spune că nu se poate. Cum ar putea lumina să intre într-un corp închis? Cum ar putea lumina să treacă prin perete?!

În virtutea educaţiei şi experienţelor mărginite crezi că aşa este, iar acest lucru te limitează şi te face neputincios. În realitate tu ai nevoie de perete ca să-ţi ascunzi urâţenia, intimitatea-perversitatea, ai mereu ceva de ascuns, ţi-e ruşine şi ţi-e frică de ceea ce eşti. Când acest lucru va înceta, permițându-i luminii să te pătrundă, vei fi ca o carte deschisă, lăsând pe oricine să o citească.

Exerciţiul iluminării este pur şi simplu transportarea luminii în mod conştient prin toate ungherele şi toate abisurile minţii şi ale trupului, universul semi-întunecat al celor nu ştiu câte trilioane de celule care se agită neîncetat pentru supravieţuire. Chiar și o catacombă rău famată devine un loc plăcut dacă este pătrunsă de lumină!

Aş putea fi întrebat: cum se vor hrăni copiii născuţi din oameni care se hrănesc numai cu lumină? Şi cum se vor mai naşte copii, dacă trupul biologic al omului va suferi atâtea modificări? Oare, un trup uşor şi transparent de lumină va mai avea atâtea orga- ne şi maşinării complicate care să reţină viaţa şi să o perpetueze?! Aici trebuie să răspund în felul următor: orişicând un copil a fost o nouă şansă pentru părinte de a se mântui şi realiza prin el, a fost energia, mintea şi trupul modificat al tatălui şi al mamei şi, oamenii, într-un fel ciudat, au sperat întotdeauna să le fie realizate aspiraţiile de către copii. Toţi au oferit copiilor ascultători tot ce-au avut mai bun, toate bogăţiile şi învăţătura lor, numai ca ei să reuşească. Dar, dacă omul se va împlini prin sine, dacă lumina îi va fi trupul şi lumina îi va fi spiritul, fiind unul şi acelaşi lucru, el nu va mai resimţi nevoia să se divizeze şi să a ştepte de la altă materializare a sinelui, de la un copil, împlinirea sa. Dacă viaţa în astfel de condiţii nu va mai fi atinsă de moarte şi uitare, ce motivaţie ar mai fi pentru nenumărate individualizări? Ele se vor absorbi, una câte una, conştient, în fluxul etern şi perfect al adevărului.

Nu trebuie să mănânci carne pentru că într-un fel sau altul cel care face asta preia înclinaţiile, instinctele şi slăbiciunile animalului ucis, preia natura lui. Viaţa din animal s-a scurs odată cu clipa tăioasă şi brutală a uciderii lui, tot ce a rămas este un complex fizico-mental întunecat, o sumă de energii inferioare şi telurice, deloc bune de mestecat şi de luat cu tine.

Nu există om care să nu se îngrozească la gândul că o entitate străină ar putea să-l posede şi să se manifeste în locul său. Dacă o altă voință decât a ta se manifestă în tine te poţi aştepta la tot ce e mai rău. Toată valoarea propriei vieţi poate fi compromisă.

Porţi numele unei proprietăţi - trupul, mintea şi sentimentele tale, şi ţi se pare firesc să fii unicul ei reprezentant. Dar ce sunt trupul, mintea şi sentimentele cuiva - lucruri eterne care există prin sine sau lucruri dobândite şi schimbătoare? Nu cumva suntem esenţa în jurul căreia se strâng toate aceste proprietăţi şi când spunem noi de fapt ne gândim la ea? Iar dacă această esenţă este perfectă şi divină de ce nu se exprimă ca atare, ce o compromite? De ce suferim și în același timp producem atâta suferință altora?! Oare esenţa lui Dumnezeu, aceeaşi şi unică în toate ființele, nu a fost înlocuită cu iluzia, iar trupul, mintea şi sentimentele noastre sunt acum corpul ei?!

A existat o teamă dureroasă în mine până acum. Teama de a nu reuşi în această scurtă viaţă să realizez ceea ce oamenilor li se arată a fi sarcina lor. Dar când am realizat că Dumnezeu se multiplică în orice formă de viaţă am înţeles că scopul vieţii mele se va realiza negreșit. Căci dacă nu voi putea face eu ceea ce ştiu că trebuie făcut, Dumnezeu din mine va face prin altă multiplicare a sa, care nu va fi cu nimic diferită de a mea. Pentru că ea nu suportă nici o calitate, nu este la nimeni mai mare sau mai mică, mai importantă sau mai neînsemnată. Astfel, suferinţa mea încetează, tot ceea ce timpul nu îmi va permite să fac pentru a mă desăvârşi şi realiza prin mine însumi, cu acest nume şi această formă, va fi realizat tot de mine, cu alt nume şi altă formă.

Mai puternică decât toate cuvintele este emoţia interioară a omului.

Aflat într-o astfel de stare de fluiditate interioară omul nici nu poate asculta cuvintele tale sau dacă le aude le tratează ca pe nişte insecte care nu-l lasă în pace şi le respinge. Nu vrea să fie deranjat din înălţarea cuantică pe care numai el o poate explica şi înţelege. O puteţi numi naivitate sau prostie, dar ea va fi mult mai aproape de inima lui decât toate cuvintele tale.

Omul va dormi şi va fi inconştient aproape la nesfârşit, dacă nu va renunţa la această hrană impură şi grosieră. Pentru că din hrană izvorăşte somnul şi în somn el va visa că face ceva, când în realitate totul i se întâmplă. Hrana îi va transmite informaţia inclusă în atomii din care este făcută şi ea îi va crea comportamentul şi soarta. Va dormi şi va scrie cărţi, va dormi şi va face politică, va dormi şi va creşte copii învăţându-i cum să doarmă somnul omului obişnuit. Hrana va naşte reacţii şi va elibera otrăvuri în mintea şi trupul său. Căci, deşi în univers nu există decât o singură substanţă, se poate spune despre ea că este când spirit, când minte, materie fizică sau întuneric. Iar omul este materie fizică, puţină minte şi aproape deloc spirit. Şi cine să-l trezească, dacă nu există decât o singură substanţă în univers şi în el este aceea? Şi cine să-l trezească, dacă nu există decât un singur instrument în toată substanţa universală, care îi poate veni în ajutor şi acela este propria sa voinţă?

Somnul îi vine din hrană şi hrana este ca un drog ce îl face să doarmă.

Şi aşa cum un drogat moare dacă renunţă brusc la drogul său, tot aşa omul moare dacă renunţă brusc la hrana sa. Pentru că în celulele lui s-a strecurat un cod informatic fără de care ele nu se pot divide şi înmulţi. Rea sau bună, în armonie sau nu cu restul universului, ea este energia care susţine unitatea umană ca centru independent de existenţă şi forţă. Precum un om beat nu este observat ca atare de un altul aflat în aceeaşi stare, tot aşa un inconştient nu-l poate observa pe altul.

Realitatea rămâne implacabilă: hrana fizică şi mentală determină calitatea substanţei universale, căci nimic în univers nu este lipsit de viaţă şi materialitate.

Dar hrana nu este numai fizică, hrană este şi aerul, hrană sunt şi impresiile şi visele omului.

Nu este nici o speranţă de trezire până ce omul nu renunţă, încetul cu încetul, la această hrană fizică, până ce nu respiră cu o altfel de respiraţie şi până ce nu refuză falsa învăţătură primită odată cu celulele trupului prin instinctul și subconștientul animalic. Dacă nu va percepe lumina divină, nu se va hrăni cu ea şi nu-i va descifra mesajul de natură conştientă nu se va putea trezi niciodată.

Calitatea hranei este capitală, soarta noastră şi a copiilor noştri, indiferent de câte calculatoare sau nave cosmice vom construi, va fi sumbră şi amară.

Nu contează câte mii de ani lumină vor parcurge prin spaţiul iluzoriu creaturile şi creaţiile noastre, căci dacă vom rămâne aşa vom dormi şi în vis se vor petrece toate, iar păcatul şi boala se vor repeta mereu.

Sinele este un continuum netemporal, o prezenţă fără cantitate şi proprietăţi, astfel încât, din perspectiva lui, ce este acum este dintotdeauna şi ce este aici este peste tot. El nu concepe nici o diferenţă pentru că el este unic, şi în afara lui nu este nimeni să mai poată emite ceva, şi în afara lui nu mai e nimeni să poată recepta ceva!

Există o forma a Pământului superioară simţurilor noastre grosiere. Aici el este un câmp de forţe cu legi proprii, influențând tot ce este captat de ele, realitatea materială percepută de simţurile noastre fiind abia un efect secundar al realităţii cuantice superioare. Pământul pare o sferă, pentru că orice traiectorie elicoidală a acestei spirale în jurul unei axe de lumină, transcrie cu aproximaţie o sferă. La fel e cu Soarele şi cu celelalte corpuri cereşti. Toate acestea sunt puncte de-a lungul acestei axe de lumină. Ce face diferenţa este calitatea legilor şi starea indusă materiei spaţio-temporale din interiorul acestora. Mai înainte de a fi percepută ca materie a fost gând, iar mai înainte de a fi gând a fost spirit.

Mişcarea este căutarea perfecţiunii şi este de două feluri: fizică sau mentală. În timp ce mişcarea fizică este înceată şi lipsită de prea mare utilitate, mişcarea mentală este indiscutabil mai subtilă şi mai eficientă. Dincolo de ele se află realitatea spirituală, care este mai degrabă nemişcare, conştiinţa inutilităţii oricărei intervenţii într-o stare perfectă și suficientă prin sine.

Animalul, omul, îngerul. Inconştienţă, conştienţă, supraconştienţă.

Când omul ia pentru prima dată contact cu fiorul marelui mister al creaţiei şi manifestării, el începe să devină conştient. Căci ce înseamnă toată zarva grijilor cotidiene când te întrebi înfiorat pentru prima dată cum ai apărut în univers, care este scopul vieţii şi încotro te îndrepţi? Cât de mic şi de dezumflat devii atunci când nu poţi explica apariţia lucrurilor din nimic, sau dacă ţi-o explici ca provenind din Dumnezeu, cum a putut apare Dumnezeu din nimic şi, dacă Dumnezeu există dintotdeauna, nu se naşte, nu moare, cum e posibil să existe aşa ceva?!

În faţa acestui mister, odată conştientizat, te opreşti şi înţelegi că orice ai face nu faci nimic, că adevărul nu te cunoaşte şi nu te vrea, aşa cum arăţi acum. Iar ce numeşti tu adevăr şi dreptate este numai o stare conjuncturală, ceea ce și explică diferenţele de opinie atât de dureroase dintre oameni.

Creaţia este manifestarea lui Dumnezeu în gânduri şi obiecte, şi reprezintă renunţarea supremă a celui unic şi perfect prin coborârea sa în turbulenţele facerii şi ale chinului până în ultima particulă din toate formele de viaţă.

Existenţa lui înainte de manifestare era perfectă în sine, avea totul neavând nimic, era totul fiind nimeni. Durerea pe care şi-a asumat-o în mod conştient, renunţând la beatitudine, este numai aparentă, el fiind în continuare beatitudine, pentru că în orice formă de viaţă, ca manifestare a lui Dumnezeu, există senzaţia implicită că efortul supravieţuirii nu numai că este natural, dar are ca finalitate și reîntoarcerea în fericirea absolută de dinainte de manifestare. Chinul şi toate supliciile fizice şi mentale sunt considerate ca atare doar în urma parcurgerii unei anumite distanţe în procesul creaţiei şi apare odată cu ataşamentului faţă de nume şi forme.

Dar în toate fiinţele există în stare latentă o particulă din spiritul originar, în întregime, cel de dinainte de creaţie, aceeaşi particulă prin care conştiinţa rămâne intactă şi prin care teama alienării veşnice este anulată. Prin acest spirit, pe care îl avem cu toţii în vedere când ne referim la noi înşine, se cunoaşte faptul că Dumnezeu când se naşte se naşte din sine, iar când moare se duce tot în sine, tragedia cu care o asociem noi oamenii pe aceasta din urmă este pur mentală.

Manifestarea prin spaţiu şi timp va lua sfârşit odată cu ultima şi cea mai întârziată multiplicare a lui Dumnezeu, care ascultându-şi glasul interior va renunţa în mod conştient la pretenţiile de individualitate şi separare faţă de tot ce există, odată cu senzaţia limpede că el, ca cel care observă, procesul observării şi lucrul observat sunt unul şi acelaşi lucru.

A fi nimeni, nu a fi cineva, a nu avea nimic, nu a avea ceva, a refuza totul, nu a dori ceva, iată calea conştientă şi atât de greu de străbătut a fiinţelor umane spre dăruire şi închinare lui Dumnezeu – sinele tău de la originile creației.

Nu există oameni proşti, există numai oameni cu instincte inferioare.

Ori de câte ori reacţionezi cu astfel de oameni nu lua atitudinea lor la modul personal, considerând-o intenţionată şi conştientă. Oricine în locul tău ar fi suferit acelaşi tip de tratament, capacităţile lui în interacţiune cu ale tale nu ar fi putut da altfel de rezultate. Supărarea face parte din natura inconştientă a unuia sau a altuia, nu e nici o noutate în univers şi nici o nedreptate.

Cel conştient nu are nici un resentiment asupra naturii inferioare şi o lasă în pace, nu dă cu piciorul în sacul de pietre întâlnit în drum, nici nu se supără pe piatră că este piatră.

Mintea şi inteligenţa aparţin structurii atomice, iar controversele sunt copilăreşti. Dacă misticul afirmă că materia provine din spirit, materialistul spune că ceea ce numim spirit provine din materiei. Dar care este diferenţa?! Oare nu este evident că existenţa este unitară şi nu este vorba decât de calitatea temporară a unicei substanţe din univers?!

Prostul şi inconştientul din faţa ta eşti tot tu, de fapt interacţionezi cu una din amintirile tale. Timpul este o iluzie. Între o amintire şi ceva ce-ţi imaginezi în viitor nu există practic nici o diferenţă, ambele există în minte şi chiar dovezile materiale nu sunt mai concludente decât mâna pe care juri că ţi-ai pipăit-o în vis.

Pământul este o fiinţă vie, tot atât de vie şi mobilă ca noi. Dacă ne folosim logica şi raţiunea observăm câteva lucruri uimitoare.

Dacă Pământul de la naştere până la dezintegrare va dura aproximativ 9 miliarde de ani iar civilizaţia umană are cel mult 10 mii de ani până la momentul când ultimul om cu acest ADN va părăsi Pământul, nu cred că va mai dura mai mult de trei mii de ani.

Temporar este prea puţin ca să ne dăm seama că Pământul este o fiinţă vie. Împărţind 9 miliarde, viaţa Pământului, la 13 mii, durata civilizaţiei noastre obţinem următorul raport: 9000000000:13000 = 692308.

De 692308 ori este mai lungă viaţa Pământului decât a civilizaţiei noastre.

În concluzie aşa cum noi nu ştim că el este o fiinţă vie, tot aşa el ne ignoră, nefiind deocamdată în măsură să-i modificăm în mod sever sănătatea şi modul de viaţă. Deocamdată suntem nişte vietăţi minuscule care trăim pe corpul său şi de care ne folosim ca să ne procurăm hrana, tot aşa cum civilizaţii microscopice o fac pe trupul nostru și pe care noi le ignorăm complet.

Dacă viaţa noastră medie este de 70 de ani şi am vrea să ştim cât durează o civilizaţie microscopică care îşi depăşeşte condiţia limitată şi inferioară părăsindu-ne în mod conştient pentru o situaţie mai bună, ajungem la următorul raport. Dacă o civilizaţie (la modul aproximativ) este de 692308 ori mai scurtă decât viaţa corpului pe care se desfăşoară, atunci 70 de ani care înseamnă 25550 zile, adică 613200 ore, împărţindu-le la 692308 (613200: 692308) rezultă 0,88 ore, adică 52,8 minute.

Cum aţi putea voi observa o astfel de civilizaţie microscopică în al cincizecilea minut al ei, atâta vreme cât nu vă provoacă o severă indispoziţie sau boală, chiar dacă a construit pe corpul vostru, în dimensiunea ei, piramide sau ziduri chinezeşti? Dacă se petrece în timpul somnului ar putea fi mai mult decât o mică alergie, care a dispărut imediat ce te-ai întors pe partea cealaltă şi cu mult înainte de a te trezi? Sau, dacă e în timpul zilei şi ai treabă, o mai iei în seamă? Dar dacă provoacă modificări grave şi dureroase care pot duce chiar la moarte corpului, ce facem? Mergem la doctor, o băgăm sub cuţit sau o desfiinţăm cu medicamente tari şi eficiente.

Aşa se poate petrece şi cu civilizaţia noastră, dacă ne dovedim inconştienţi şi periclităm echilibrul natural al Pământului. Şi atunci adio evoluţie, adio progres, adio libertate...

Timpul care urmează în viitorul imediat este de o importanţă capitală. Conştiinţa este scăzută, dorinţa este mare. Urmează un moment critic, dacă îl vom depăşi ne vom realiza destinul cosmic devenind liberi şi fericiţi. Tot noi vom fi în viitor, chiar dacă cu alt corp, cu alt nume şi altă formă.

Dacă nu ne păstrăm continuitatea şi evoluţia naturală, riscăm să întârziem prea mult pe aici, făcând paşi înainte şi înapoi până ce ne va surprinde un potop, care, la nivelul Pământului, apare la câteva zeci sau sute de mii de ani şi nu înseamnă mai mult decât duşul nostru obişnuit din zilele toride de vară.

Pământul este o ființă vie, să nu uităm asta!

Gândul este lopata unui imens coş de gunoi denumit minte.

Trecutul şi viitorul îi constituie corpul şi mii de lucruri aruncate de-a valma putrezesc acolo. Gândul răscoleşte acest imens coş de gunoi şi efectiv din mirosurile lui, la nivel chimic, se creează comportamentul omului la nivelul creierului.

Omul educat într-un sistem fals de valori s-a înşelat mereu închipuindu-şi că îngrămădind în minte tot felul de lucruri este avantajat şi le poate folosi pentru binele său. El nu ştie că mintea are greutate proprie precum piatra şi cu cât este mai mare cu atât este mai greu de dus.

Când clipa în sine, singura reală, singura divină, va fi trăită pur şi simplu, omul, redevenind Fiinţa, nu va mai încerca să reţină ceva, ci va fi cu atât mai perfect cu cât va uita mai mult.

Iar când coşul de gunoi va fi de tot gol, el se va simţi aşa cum este: etern, unic şi desăvârşit.

La urma urmei nu e important să spui lucrurilor pe nume, pentru că numele unui lucru nu este lucrul în sine.

Ce este scris sau vorbit este doar o copie palidă a ce este viu!

Cel care tace este singurul care poate să înţeleagă!

Cel care vorbeşte este singurul care poate să creeze!

Dar ce poate să creeze cel care nu a înţeles nimic?...

Toate cuvintele din lume nu ajung ca să-ţi expun situaţia mea.

Dacă s-ar putea pătrunde în universul cuantic, cel care creează şi susţine universul fizic şi s-ar putea folosi viteza lui fenomenală, în câteva fracţiuni de secundă mi-ai trăi întreaga mea viaţă, şi atunci ne-am înţelege, observând că suntem la fel, că suntem unul singur. Trăind realitatea crudă a proiectării prin naştere într-o viaţă şi într-un loc nefavorabil, cu puţina inteligenţă pe care generic o au toţi oamenii, cu slabele instrumente fizice şi mentale pe care le deţin, dorind să-mi împac conştiinţa cu nevoile fizice inerente susţinerii corpului fizic, este firească greşeala pe care ai observat-o. Ce pot spune este prea puţin ca să te convingă pe deplin, dar să ştii că nu sunt supărat deloc pe tine. Dacă acceptăm în sarcina noastră pietrele supărărilor ocazionale, nu mai putem nimic - cădem jos, istoviţi, în mizerie şi rătăcire!

În univers nimic nu poate evolua fără meditaţie şi nimic nu poate degenera fără întunericul şi nesimţirea care provine din uitarea de sine. Meditaţia este evoluţia unicei substanțe din univers cu ajutorul simţurilor pe care o ființă le are.

Dacă pentru om ea înseamnă observare atentă cu toate simţurile sale complexe, pentru o vietate inferioară meditaţia şi dreptul ei la evoluţie se poate reduce doar la unul din simţuri, singurul pe care îl are sau chiar la altul inferior şi divizat din acesta.

Mişcarea dă formă şi contur universului şi fără fiinţele vii universul nu ar avea nici o formă. Tot ce-mi relevă meditaţia prin observare directă este de nepreţuit, şi dacă scriu o fac pentru mine, pentru că sunt om şi chiar prin substanţa mea de acum sunt ameninţat de întuneric.

Pentru ceilalţi oameni cuvintele mele sunt orientative şi e posibil ca pentru ei să nu reprezinte exact ce vreau să spun eu, măcar şi pentru faptul că nu ocupăm acelaşi loc în univers.

Am mai observat că, pe lângă simţurile cunoscute, îşi mai face apariţia încă unul care s-ar putea numi intuiţie. Apoi am cunoscut faptul că conştiinţa vieţii poate exista şi singură în univers, prin ea însăşi, apoi la un grad inferior, poate exista in individualităţi divizate, care au şi corp mental, iar, mai încolo, în individualităţi care au şi corp fizic, aşa cum este omul, apoi am observat potenţialul substanţei universale de a deveni tot mai subtilă, fără nici un scop, doar de dragul vieţii.

Mintea şi materia fizică nu sunt eterne pentru că nu sunt esenţiale, şi am constatat că nu toţi ochii pot vedea toate lucrurile, pentru că ei sunt lumina unei anumite combinaţii de elemente, şi am mai observat că elementele fie se multiplică, fie se întorc în unul, şi dezarmat de orice logică pentru intelect am lăsat pixul jos şi am tăcut.

Poveştile copilăriei amintesc adesea despre tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte, lucru fascinant care a vrăjit generaţii numeroase de oameni.

Noile descoperiri ştiinţifice asupra energiei şi materiei demonstrează, pentru cel care are ochi de văzut, că acest lucru va fi posibil dar, totodată, şi faptul că atunci când va fi posibil nimeni nu şi-l va mai dori, odată ce se va înţelege că o viaţă nesfârşită cu un trup material şi greu nu este ceea ce ne lipseşte pentru a fi fericiţi. Dar oamenii nici nu ştiu ce să-şi dorească, de aceea legile universului nici nu permit materiei să aibă puteri superioare planului în care se află. Îndeplinirea dorinţelor, când nu e însoţită de conştiinţă înseamnă o şi mai mare ruină şi decădere. Iar cu cât conştiinţa este mai mare, cu atât dorinţa este mai mică, şi când omul nu se va cunoaşte numai prin corp va redeveni iarăşi ceea ce este şi pentru el dorinţa nu va mai exista în univers.

Nimeni nu-şi va mai dori tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, iar oamenii vor înţelege că sarcina lor nu se reduce la individualitatea, forma şi numele lor, ci doar la viaţa însăşi, singura care contează pentru eternitate. Nimeni nu-şi va mai dori trup cu tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, realizări şi plăceri fizico-mentale de tot felul, ci doar realizarea vieţii prin ea însăşi, fără iluzia individualităţii, a numelui şi a formei.

Îmi place mai mult o altfel de poveste, cu un bătrân, care, în faţa entuziasmului interesat şi lacom al tinereţii, spunea, mai mult pentru sine, căci nimeni nu se oprea să-l asculte: ei, copilaşi, unde vă grăbiţi, copilaşii moşului, copilaşi?...

Rezolvarea tuturor problemelor constă în renunţarea la rezolvarea lor. Nu poţi face nimic pentru că totul este stabilit: urmează să fii fericit până la absolut. Pentru că viaţa din tine este Dumnezeu şi fără el nu ai fi nimic. În consecinţă, soarta lui Dumnezeu este soarta ta şi îndeplinirea ei este doar o problemă de timp. Şi când ea s-a realizat, tot ce s-a derulat în cadrul timpului nu a existat deloc, nici faptele, nici cuvintele și nici greșelile tale!

Cea mai mare răsplată pe care o poţi primi este viaţa însăşi!

Nici un concept şi nici un obiect fizico-mental nu poate fi comparat cu viaţa, nici o realizare şi nici un scop nu e ca ea. Întotdeauna să ai în vedere că viaţa din tine este totul în univers şi ea este singurul lucru care contează. Lasă orice grijă imaginară şi trăieşte de dragul vieţii, pentru că poţi pierde orice, dar pe Dumnezeu – Viaţa, nu-l poţi pierde niciodată. Ceea ce pierzi în fiecare zi şi uneori o dată la 70-80 de ani, nu sunt decât câteva din multele tale iluzii, dar Viaţa nu o poţi pierde niciodată. Căci tot ce se poate, chiar simpla idee că se poate ceva, face parte din viaţă şi nimic nu ar putea să fie sau să nu fie dacă n-ar exista viaţa din tine, unica şi aceeaşi din tot universul.

Măcar din când în când opreşte-te din agitaţia ta zilnică, ascultă sunetul care provine din interiorul formelor de viaţă, respiră liniştit şi spune-ţi: sunt fericit cu desăvârşire!

Nu căuta nici un motiv pentru această fericire pentru că această fericire nu ar mai fi decât dependenţă şi s-ar sfârşi odată cu sursa ei. Dar fericirea care este una cu viaţa tuturor formelor de viaţă nu se va sfârşi niciodată, pentru că atunci când s-ar sfârşi viaţa în univers de fapt s-ar sfârşi şi timpul şi n-ar putea exista nici o secundă fără viaţă. De aceea, oricât de mult ar părea să dureze posibila lipsă a vieţii din univers, ea nu va dura deloc şi mereu va fi viaţă şi mereu va fi Dumnezeu şi mereu tu vei fi una cu el.

Când ieşi în lume şi te simţi mic şi neajutorat, de vină nu este lumea, ci doar tu. Vei justifica în fel şi chip atitudinea şi neîncrederea ce te stăpâneşte, dând frâu liber obiceiului de a judeca, de a clasifica lucrurile pe categorii, de a fi de o parte sau de alta, dar să ştii că pentru viermele ce te roade în interior numai tu eşti răspunzător. De fapt, starea ta provine din substanţa care este predominantă pe Pământ acum, din atomii care circulă dintr-o formă în alta, din tendinţa generală de individualism exagerat, din egoism şi din împotrivire.

Dar dacă crezi în Viaţă, poţi creşte până la nori, poţi merge printre oameni şi să simţi că eşti mare şi puternic cât tot Pământul, ba chiar cât tot Universul, căci dacă simţi asta, înseamnă că ai renunţat la obiceiul de a judeca şi ai devenit tot atât de mare pe cât iubirea ta este.

Când inima se deschide spre iubire, spre lumină, omul începe să crească, să se extindă şi să creadă până acolo încât să nu mai fie om, ci doar Viaţă, până acolo încât devine universul în întregime, iar iluziile pământeşti, oricât de multe şi de iuţi ar fi, nu-l mai ajung niciodată.

Viaţa se exprimă prin mine şi tot ce percep este viaţă. Fiind deasupra numelor şi formelor, ea este unică şi indivizibilă.

Cuvintele, faptele şi toate realizările oricât de mari ar fi se derulează într-un anumit timp şi într-un anumit spaţiu dar viaţa este eternă şi infinită şi chiar miliarde de ani sunt practic zero pe lângă eternitatea vieţii. Căci viaţa nu este cercul strâmt al tău şi al progeniturilor tale, nici lumea animalelor, a plantelor sau chiar a lucrurilor. Ea este mişcarea electronilor în jurul nucleului atomic, care nu poate fi oprită niciodată şi chiar dacă ea s-ar opri, viaţa tot nu s-ar sfârşi, ci se va întoarce în sine după care se va manifesta din nou, începând un nou ciclu al timpului şi al spaţiului. De aceea, cuvintele şi faptele eu le tratez ca pe o joacă, fiind mereu orientat asupra prezentului, înţelegând că mintea este amintirea şi imaginaţia, trecutul şi viitorul care nu-mi permit să trăiesc în pace. Observându-mă acum şi aici ca viaţă unică şi indivizibilă, nu resimt nici un rău şi tot ce spun sau fac are importanţă numai în clipa de faţă. Sunt fericit că joc această joacă şi când nu mă joc mă odihnesc ca să am din nou chef de joacă. Tovarăşii de joacă sau castelele de nisip nu-mi produc nici o suferinţă dacă se distrug sau pleacă, pentru că n-au fost decât mintea mea temporară, iar eu am fost mereu singur şi am fost viaţă... tovarăşii şi locurile de joacă izvorând din mine mereu...

Mereu să aveţi în vedere că ştiţi prea puţin. Înainte de a lua piatra şi a o arunca în ceilalţi aduceţi-vă aminte de asta.

A şti însă nu înseamnă a îngrămădi informaţii de-a valma în minte, ci mai degrabă înseamnă a şti cum să treci din grosier în subtil, cum să nu te laşi transformat în multe elemente pentru a fi doar unul, esenţial.

A şti înseamnă a şti cum să uiţi totul – actualele condiţionări temporare pentru a fi numai viaţa, impecabilă, dumnezeiască, aşa cum a pornit la drum.

A şti mai înseamnă a putea privi pe oricine în ochi şi în faţă, cu desăvârşire convins că nu va mai trebui să-ţi pleci privirea în pământ din cauza judecăţii şi a criticii care se naşte din minte.

Pentru că atunci vei şti că tu eşti viaţa, unică şi indivizibilă, iar cel din faţa ta eşti tot tu, numai că într-o altă secvenţă temporală şi, aşa cum nu eşti ruşinat când eşti singur în intimitatea ta, aşa vei fi mereu, ori şi cu cine te-ai întâlni şi oriunde te-ai duce.

Nu trebuie să ţii minte ceva, pentru că mintea este un derivat care se va pierde, trebuie doar să-ţi percepi esenţa ta originală care conţine în sine totul. Şi nu contează cum eşti perceput, ci contează doar să percepi, să observi. Pentru că prin observare şi numai prin observare se realizează înţelegerea şi fericirea vieţii, care se transferă din formă în formă şi nu se sfârşeşte niciodată.

Fiinţele vii sunt minunea acestui univers, un sistem mobil şi perfecţionabil până la limite de neînchipuit. De aceea eu nu mai cred în individualitate, ci doar în viaţa indivizibilă.

În tinereţe sub impulsul ignoranţei eram partizanul aparenţelor, am fost suporterul satului meu în competiţia cu alte sate, apoi deplasându-mă conform mişcării inerente în materie am fost suporterul regiunii, ţării şi al limbii mele şi m-am opus cu toate mijloacele pe care le-am avut altor oameni, altor limbi şi altor popoare şi, departe de a realiza ceva, mi-am dat seama că m-am înglodat în ignoranţă, competiţie şi împotrivire.

Dar acum tind să nu mai fiu decât suporterul vieţii, nu al satului meu, al poporului sau al limbii mele, nici măcar al omului prin comparaţie cu alte vietăţi. Iar dacă ar fi o oarecare competiţie între pământeni şi fiinţe de origine extraterestră, aş vrea să fiu tot suporterul vieţii, al armoniei şi al înţelegerii.

Ştiu că voi înfăptui şi asta chiar dacă, se prea poate, voi purta alt nume şi voi avea altă formă.

Nu mă mai încântă discuţiile cu oamenii pe seama religiei, adevărului sau a lui Dumnezeu. Simplu fapt că interlocutorului meu îi place să discute pe această temă, cuprins ca de un drog, să toarne în realizări mai mult sau mai puţin sofisticate, cuvânt după cuvânt, demonstrează faptul că nu are încredere în Sine, căutând confirmări exterioare.

Despre Dumnezeu poţi cunoaşte ceva doar prin intermediul unor senzaţii intraductibile şi se referă doar la individul care le resimte.

În rest, toate cuvintele sunt judecăţi moralizatoare sau generalităţi ce-l reduc pe om la un tipar convenţional din care ceilalţi nu vor ca el să evadeze.

Cu cât îţi închipui mai mult că te apropii de adevăr cu atât te înşeli mai tare. Pentru că adevărul nu este în ceea ce crezi şi nu-l vei găsi niciodată în elementele şi formele materiale.

Datele problemei se schimbă mereu şi rezultatul obţinut este întotdeauna fals la timpul prezent. Este fals pentru că implică o atitudine mentală, are un nume şi are o formă şi, mai ales, pentru că vrei să faci din el un titlu de glorie.

Fericirea şi adevărul nu sunt în ceea ce vezi, ci sunt doar în cel care vede, şi încă din prima clipă când mintea s-a mişcat ele au început să dispară.