Pentru mine Sărbătoarea Paștelui are o semnificație psihologică. Isus își asumă păcatele și suferințele noaste fiind un exemplu de conștientizare, reîntrupare și iluminare. Adică cum?

Hristos crucificat este în contact cu suferința lui, prezent în simțuri. Deși se simte hulit, trădat, învinovățit și pedepsit pe nedrept, el rămâne atent la corpul și la trăirile lui. Nu raționalizează, nu se revoltă, nu dă vina pe alții, nu ignoră emoția fiind puternic, nu se concentrează pe soluție, nu se alină cu vicii, nu se aruncă în muncă, etc. Se întâlnește cu durerea fizică și emoțională plenar. Vulnerabil. Corporal. Conștient.

Deși pare că asta îl omoară, El se reîntrupează.
Omul traumatizat se deconectează de corpul lui pentru a face față durerii originare. Asta e un fel de amorțire a simțurilor, aproape o moarte. Vindecarea vine din trecerea prin durere, care îl readuce pe client în corpul său. E un proces dificil și îndelung. Asta facem în terapie. E ca o renaștere. „Hristos a înviat!”

Înălțarea la cer este simbolul adevărului sufletesc scos la lumină, revelat, asumat și exprimat. Povestit altcuiva. Împărtășit.

În casa Domnului ne spunem oful și suntem iertați (acceptați, validați emoțional, alinați). Asta presupune și să ne povestim, după ce am intrat în contact cu ce simțim în corp (nu cu gânduri despre ce a făcut sau cum e celălalt), și să fim ascultați cu adevărat. Asta este împărtășania. Cum a ajuns biserica la canoane și pedeapsă pentru păcat ține de om și de interpretarea lui, nu de divin. Vinul și pâinea, sângele și carnea sunt simboluri despre corp. „Primește corp și fii în corpul tău!”, aud eu.

Cred că Dumnezeu iartă orice păcat și nu amenință nici măcar cu iadul din viața de apoi. Prin acceptare, emoție împreună și iertare e drumul ca să conștientizezi și să fii mai bun. Nu prin critică, rațiune și pedeapsă. Iadul e pe pământ, când trauma ne menține deconectați de corp și de ceilalți. Așa ajungem la boală (fizică, psihică) și la izolare. Vina reproșată și autoindusă creează iadul. Ca o structură de rezistență, ca un tipar ce se repetă.

În încercarea de a-și povesti sufletul, clienții mei se întâlnesc inițial cu revolta sau cu tăcerea partenerilor lor și asta se simte ca o deconectare, ca o singurătate în durere, ca a fi neținut, scăpat pe jos. Când sunt în postura de a asculta ei sufletul celuilalt, aud automat că suferința acestuia e din vina lor. Tiparul era acolo, cineva trebuia să fie vinovat. „Dacă suferi tu, sunt vinovat eu.” Emoția asta îi copleșește și le declanșează reactivitatea (revoltă de dulău sau tăcere de arici) și îi împiedică să fie empatici cu partenerii lor.

Ba mai mult, reactivitatea le îndreaptă atenția spre ce face rău celălalt, îi scoate din a rămâne în contact cu propria emoție vulnerabilă. Furia le dă putere, față de vulnerabilitatea care e dureroasă, se simte ca o slăbiciune și ca un pericol, ca un risc. Chiar și tăcerea e o deconectare față de sine. „Tac și înghit, poate trece mai repede răul ăsta pe care nu vreau să îl mai simt. Și nici nu cred că celălalt m-ar auzi dacă aș vorbi.” Încet-încet asta devine „eu nu pățesc ceva, nu am nimic, îmi trece, lasă-mă așa”.

Durerea trăită corporal și povestită e ca o durere împreună, ca o conexiune. Ca două ouă care se ciocnesc. Cel care se sparge își arată vulnerabilitatea. Cel care rămâne întreg este adultul sănătos care intră în contact cu durerea celuilalt, empatizează, dar nu e copleșit. Rămâne suficient de puternic, de protector cât să conțină durerea celuilalt. O validează și o alină.

„Hristos a înviat!” înseamnă îmi exprim durerea întrupat. Scot la lumină un adevăr interior. Mă conectez cu corpul meu și cu tine împărtășindu-mă.

„Adevărat a înviat!” înseamnă „te văd, mă conectez cu tine, îți recunosc suferința, primesc adevărul tău interior și îl pot ține cu grijă față de tine”.

Ouăle colorate sunt emoțiile noastre curcubeu. Cele roșii exprimă suferința (fizică și emoțională), sângele vărsat, trupul afectat. Le încondeiem cu grijă și răbdare, să le vedem cu seninătate și să ne întâlnim suflet cu suflet.

„Cioc!” Înseamnă împreună. Doi. Conexiune. Intimitate emoțională pusă în act.

Să fie lumină!