Palatul cu toți mărăcinii lui din jurul gardurilor începea să se trezească. N-are importanță de unde începea, dacă trezirea respecta ordinea inversă a adormirii sau nu, marginile erau treze, gheața se topise. Ursitoarele muriseră de multă vreme, și cea rea și cea bună, cântecele și descântecele lor fuseseră uitate. Viața se întorsese până la un anumit punct: intrarea în palat. În curte activitățile își reluaseră sensul, unele se modernizaseră. Oamenii coborau în sat, făceau schimburi cu sătenii, duceau și primeau vești. Cândva trecuseră pe aici și câțiva prinți aduși de legendă. Unii se opriseră pe drum. Alții și-au tocit săbiile în mărăcini, pe vremea când porțile erau încă închise. Alții au încercat să urce zidurile și s-au răzgândit pentru că nu simțeau nimic dincolo de ele. Alții reușiseră să intre prin tunelurile secrete până în pivnițe... au băut vinul și au plecat, crezându-se mai intelepti. Niciunul nu a ajuns în turn unde prințesa își dormea somnul vieții, ofilindu-se lent. Frumoasa din pădurea adormită rămânea în continuare adormită. De fapt somnul ei era destul de străveziu; uneori i se părea că vede ceva, alteori că aude. Visele încă mai aveau sens și mai păstrau amintiri. Doar că nu putea să ridice pleoapele, nu putea se ridice, nu putea să vorbească. va urma (sper)