cărămida nu era cine știe ce
o luasem de pe marginea drumului 
abandonată acolo de o altă poveste 
ușor ciobită de singurătate – câtă 
frumusețe poate avea o cărămidă
cu muchii fără de noimă?

zidul mi-a ieșit perfect strâmb 
după o mulțime de alte găsiri 
folosite ca măsurătoare – câtă 
frumusețe poate avea un zid 
în care o mulțime de alte cărămizi 
o strâng în brațe pe prima 
și cu umerii lor susțin noima 
singurătății ce-a dispărut?

am lăsat un gol aproape pătrat
n-am înghesuit în el lipsa de cărămizi 
îl va umple răsăritul cu lumină 
și-i va da numele de fereastră 
deși el tot gol este cu pervaz 
de mușcate – roșu izvorât din verde 

zidul nu-i cine știe ce 
golul dreptunghiular încuiat cu cheie
ce descuie nu-i cine știe ce 
trei scândurele sprijinite de patru picioare 
nu-s cine știe ce, dar 
scaunul așezat lângă masă 
foștii brazi ce se odihnesc sub țiglă 
lutul întărit ce sprijină ploaia 
golul devenit fereastră 
toate împreună într-o dezordine ordonată
în loc să își piardă înțelesul 
și-l capătă deodată 
cu zgomotul pașilor deodată
cu mâna care le-nsuflețește cu noimă 
cu frumusețea pe care o dă 
și o ia deopotrivă 

cărămida nu era cine știe ce 
ca acuma..