moartea făcea piruete pe balustradă
eu îmi țineam respirația – ținut în brațe
de balansoar – și-mi tremura sufletul
ori de câte ori părea că-și pierde echilibrul

când se-nclina spre stânga ploua mai tare
în ferestre cu lacrimi ce spală griul privirilor
din zilele senine

când se-nclina spre stânga se sprijinea
în roșul însângerat ca-ntr-o furie ce te ajută
să mergi înainte când schiopătezi de câte
o zi a săptămânii sau chiar de-un întreg
weekend

mi-a întins mie coasa
mânjită de culoare umbrită
ia-o, mi-a zis, mânjește-ți mâinile
cu timpul rămas și taie c-o piruetă
de sub picioarele mele
balustrada

taie-mi iarba neagră a gleznelor
taie dintr-o mișcare genunchiul
fă brazdă din mijlocul meu încins
cu perseverență
taie cușca coastelor în care
bătăile inimii au adunat cifrele
vieților cărora le-am adunat în căușul palmei
ultima suflare
bucuriile ajunse la capătul zilelor
nădejdea ștrangulată de lipsa de aer

taie gâtlejul cu noduri cu tot
desparte buzele una de alta
gura-mi ce rostește sentințele de piatră
în colecțiile cimitirelor
taie ca un indian scalpul acestor gânduri
cu propria-mi armă

eu emoționat am făcut pirueta
– perfectă –
și mi-am tăiat elanul în timp
ce moartea neînfricată îmi arăta
cum să-mi transform viața
în balustradă