Uneori nu-mi ajunge timpul sau nu găsesc cuvintele
astfel ȋncât să aștern pe hârtie povestea nescrisă a unei priviri
ce mi s-a ȋntipărit pe retină, a unui zâmbet ce a rămas ȋnmărmurit
ȋn timp, a unui gest ce a făcut mai mult de o mie de cuvinte, a
unui sărut furat ȋn liniștea infernală a unei nopţi de vara… sau
doar povestea tristă a nisipului ce-și pierde strălucirea rămânând
lipit de tălpile mele reci. Aș scrie uneori despre mare, dar nu
despre cât este de albastră, sau molcomă, nu despre valurile ei
ȋnspumate și limpezimea ei abisală ci despre felul ȋn care plânge
uneori, despre cum se vaită, cum vuiește pentru ca mai apoi să se
regăsească și să fie din nou aceeași, calmă și albastră, dar ȋncă
suspinând. Alteori aș scrie despre cer, dar despre norii ce-i
acoperă strălucirea uneori, despre felul ȋn care lăcrimează tăcut
și gri, cu sufletul ȋmpăcat și cum alteori se dezlănţuie furtunos,
dar cel mai des aș scrie despre cum, chiar și ȋn strălucirea
soarelui, suspină adânc și plânge ascunzându-și lacrimile de mine
pe piscuri ȋnalte de munţi ȋnvăluiţi ȋn ceaţă.
De cele mai multe ori ȋnsă, aș scrie despre nimicul din
jurul meu, despre liniștea asurzitoare a răspunsurilor tale mute,
despre scrisorile mele ce se transform-n cenușă, despre mine,
afundată ȋn adâncuri căutând sticla aceea care nu mai vine, despre
cum te-am căutat aici pe pământ ȋntre mii și mii de fire de nisip,
despre cum te-am căutat ȋn marea ȋnspumată și despre privirea mea
orbită de atâtea străluciri de stele ȋn care am ȋncercat să
regăsesc drumul către tine…
